Carol V, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, a murit la mănăstirea Yuste pe 21 septembrie 1558. După ce a renunțat la coroanele imperială și spaniolă în 1555 și 1556, s-a retras la mănăstirea cartusină din satul izolat Yuste, lângă Cáceres, unde a trăit în izolare timp de trei ani. Moartea i-a urmat o boală prelungită pe care cercetătorii moderni o atribuie gutei și complicațiilor unei infecții respiratorii; relatările contemporane notează că a fost îngrijit de medicul său, doctorul spaniol Diego de Rojas, care a observat o febră ce a persistat câteva săptămâni.
Secvența imediată a început la zori, când atenționarii împăratului, conduși de cancelarul regal Luis de la Cerda, au intrat în celula sa privată și l-au găsit neavizat. Rojas a confirmat absența pulsului și a declarat decesul la ora 09:45. Casa imperială a sigilat apoi celula, iar priorul mănăstirii, Fratele Juan de la Cruz, a efectuat ritualul catolic al ungerei extreme înainte ca trupul să fie așezat într-un sicriu simplu de lemn.
Moartea lui Carol V a declanșat transferul formal al proprietăților sale personale rămase către fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, care deja ocupase tronul spaniol. Titlul imperial fusese transmis fratelui său, Ferdinand I, în 1556; astfel trecerea împăratului a marcat sfârșitul domniei sale personale asupra teritoriilor habsburgice. Testamentul împăratului, datat 12 august 1558, a lăsat biblioteca sa vastă de 1.200 de volume și colecția de 200 de opere de artă coroanei spaniole, consolidând patronajul cultural al lui Filip. Inventarul a enumerat, de asemenea, 12.000 de duci în numerar și 4.500 de acri de teren agricol, active care au fost încorporate în trezoreria regală.
Consecința politică a fost consolidarea dinastiei habsburgice sub un singur monarh în Spania, în timp ce Sfântul Imperiu Roman a intrat într-o nouă fază sub Ferdinand I, care a urmat o politică de compromis religios după Pace de la Augsburg din 1555. Moartea lui Carol a eliminat o potențială sursă de conflict dinastic; renunțarea sa și decesul ulterior au permis imperiului să evite o succesiune contestată ce ar fi putut declanșa un război civil. Evenimentul a subliniat, de asemenea, trecerea de la un imperiu personal la un stat birocratic, pe măsură ce Filip al II-lea s-a bazat tot mai mult pe un consiliu de miniștri în loc de autoritatea carismatică a tatălui său.
În lunile următoare îngropării împăratului, pe 30 septembrie, mănăstirea a ridicat un mormânt modest cu o inscripție ce înregistra titlurile și data decesului. Mormântul a devenit un loc de pelerinaj pentru loiali, dar semnificația sa a scăzut pe măsură ce atenția habsburgică s-a îndreptat spre expansiunea colonială. Astfel, moartea lui Carol V a închis era unui conducător care pretindea dominația asupra jumătății Europei și a pregătit scena pentru ascensiunea Spaniei ca putere globală de seamă în secolul al XVI-lea.
Hong Taiji a murit la Shenyang pe 21 septembrie 1643, punând capăt domniei conducătorului care unificase triburile manci și declarase dinastia Qing în 1636. La momentul morții avea 48 de ani și deținea titlul de Împărat, titlu pe care îl adoptase pentru a-și legitima stăpânirea asupra subiecților manci și chinezi.
Moartea lui a creat imediat o problemă de succesiune deoarece nu lăsase un moștenitor desemnat. Prinți seniori s-au adunat la palat și au ales pe al nouălea său fiu, Fulin, care avea doar șase ani. Decizia a fost luată de consiliul format din opt prinți seniori, cunoscut sub numele de Cei Opt Prinți, cu Dorgon, fratele vitreg al lui Hong Taiji, jucând rolul principal. Dorgon a fost numit regent, dobândind controlul asupra administrației militare și civile, în timp ce Fulin a fost încoronat oficial ca Împărat Shunzhi.
Mecanismul de succesiune a fost important deoarece a transferat puterea de la un conducător personal puternic la o regie dominată de nobili manci seniori. Regatul lui Dorgon a permis Qingului să continue campaniile militare împotriva dinastiei Ming fără întrerupere. În primăvara anului 1644 forțele Qing au capturat Beijing, iar împăratul Ming s-a sinucis. Noul împărat, deși copil, a devenit figura de față pentru cucerirea restului Chinei.
Hong Taiji reorganizase anterior sistemul celor Opt Bannere, alocând fiecărui banner un număr specific de gospodării și o cotă fixă de soldați. La momentul morții sale sistemul cuprindea 1.200.000 de bărbați, dintre care aproximativ 300.000 erau combatanți activi. Dorgon a păstrat această structură, folosind-o pentru a forma armate mari care au avansat spre sud. Continuitatea organizării bannerelor sub regie a asigurat că Qingul putea susține cerințele logistice ale unei campanii prelungite.
Moartea a afectat, de asemenea, echilibrul intern al puterii în rândul elitei manci. În timp ce Dorgon a obținut controlul de facto, alți prinți precum Prințul Yoto și Prințul Jirgalang au primit titluri înalte la curte, dar cu autoritate limitată. Opoziția lor a fost suprimată de controlul militar al lui Dorgon, stabilind un precedent pentru o domnie regimentală puternică care a durat până când Împăratul Shunzhi a preluat puterea personală în 1651.
În rezumat, moartea lui Hong Taiji a transferat autoritatea unui împărat copil sub o regie condusă de Dorgon, a păstrat sistemul armatei banner și a permis Qingului să finalizeze cucerirea Chinei Ming în decurs de un an.
Frederic de Habsburg s-a născut pe 21 septembrie 1415 în orașul Innsbruck. Tatăl său, Ernest Fierul, guverna ducatul austriac al Austriei de Mai și comitatul Tirol, în timp ce mama sa, Cymburgis de Mazovia, aduse o legătură dinamică poloneză. Nașterea a asigurat continuarea liniei Leopoldine a Casei de Habsburg, o familie care deja controla mai multe teritorii alpine, dar nu deținea niciodată coroana imperială.
Habsburgii s-au bazat pe un sistem de căsătorii strategice pentru a-și extinde domeniul. Frederic s-a căsătorit mai târziu cu Eleanor de Portugalia, a cărei dotă includea revendicarea portugheză asupra insulelor atlante, iar fiul său Maximilian s-a căsătorit cu Maria de Burgundia, aducând moștenirea bogată burgundă în familie. Aceste alianțe au fost posibile doar pentru că Frederic a supraviețuit bolilor din copilărie care i-au luat mulți frați; documentele arată că doar trei dintre cei opt copii ai lui Ernest au ajuns la vârsta adultă. Supraviețuirea lui a păstrat astfel linia care putea negocia astfel de uniuni.
Când împăratul Sigismund a murit în 1437, electorii l-au ales pe Frederic ca rege al romanilor, decizie confirmată de principalii electori de Mainz, Cologne și Boemia. El a fost încoronat la Viena în 1442 și mai târziu la Roma în 1452, devenind primul Habsburg care a obținut titlul imperial. Domnia sa a durat 31 de ani, mai mult decât orice predecesor din secolul al XIII‑lea, și în acest timp a supravegheat consolidarea teritoriilor austriece, achiziționarea coroanei de Boemia în 1471 și recunoașterea formală a succesiunii Habsburg în Dieta Imperială din 1495. Populația imperiului a crescut de la aproximativ 12 milioane la circa 15 milioane, iar Habsburgii au început să domine alegerea imperială pentru următoarele trei secole.
Moartea lui Frederic, pe 19 august 1493, a transmis tronul fiului său Maximilian I, care a continuat politica de extindere prin căsătorii. Controlul Habsburg asupra Sfântului Imperiu Roman a persistat până la dizolvarea sa în 1806, influențând peisajul politic al Europei Centrale timp de peste patru sute de ani. Nașterea lui Frederic reprezintă, așadar, momentul crucial în care o dinastie regională a dobândit capacitatea de a modela succesiunea imperială, o dezvoltare ce a schimbat echilibrul puterii pentru generații.
Factorul decisiv din spatele murderului lui Flavius Aetius a fost teama lui Valentinian al III‑lea că generalul ar putea înlocui împăratul ca putere din spatele tronului. Aetius a salvat în mod repetat Imperiul de Apus de invaziile barbare, cel mai notabil la Bătălia de pe Câmpia Catalauniană din 451, și a acumulat loialitate personală din partea trupelor staționate în Galia și Italia. Până la sfârșitul anului 454 consilierii curții împăratului, în special eunucul Heraclius, au avertizat că comanda independentă a lui Aetius amenință autoritatea imperială. Avertismentul l‑a determinat pe Valentinian să emită un ordin secret gardului său personal, trupelor palatului, pentru a elimina generalul.
Asasinarea a avut loc în Palatul Lateranului pe 21 septembrie 454. Conform cronicarului Priscus, un grup mic de soldați a intrat în camerele lui Aetius în timp ce acesta lua masa și l‑a ucis cu săbii. Actul a fost săvârșit fără un proces formal, reflectând utilizarea violenței personale de către împărat pentru a rezolva dispute politice. Sursele contemporane notează că împăratul a participat personal la scenă, confirmând implicarea sa directă.
Moartea lui Aetius a înlăturat cel mai experimentat lider militar al imperiului într‑un moment în care vizigoții, vandalii și suabii apăsau pe frontierele romane. În câteva săptămâni regele vandal Gaiseric a cucerit orașul Cartagina, lipsind imperiul de aprovizionarea cu cereale din Africa de Nord. Pierderea lui Aetius a lăsat armata imperială fără un comandant unificator, ducând la o dependență sporită de forțele mercenare, mai puțin loiale statului roman. Până în 456 armata romană de Apus a suferit o înfrângere decisivă la Bătălia de la Placentia, după care imperiul nu a mai putut apăra inima italiană.
Asasinarea a destabilizat și mai mult succesiunea imperială. Valentinian al III‑lea însuși a fost ucis în 455 de un ofițer nemulțumit, iar tronul a trecut printr‑o serie de împărați de scurtă durată. Istoricii consideră acum uciderea lui Aetius nu ca un act izolat de răzbunare personală, ci ca o mișcare calculată care a accelerat dezintegrarea autorității centrale în Imperiul Roman de Apus. Evenimentul ilustrează cum înlăturarea unui singur lider militar capabil poate declanșa eșecuri în lanț în guvernare, finanțe și apărare, grăbind în cele din urmă prăbușirea unei odată vaste entități politice.
În mijlocul secolului al XV‑lea Florența era condusă de familia bancară Medici, care controlase magistratura orașului și sistemul breslelor de când Cosimo de' Medici preluă puterea în 1434. Patronajul lor finanța lucrări publice și arte, dar dominația lor genera resentimente în rândul familiilor rivale și al conservatorilor religioși, care îl învinovățeau pe Medici pentru lăcomia morală. Până în 1450, consiliul de guvernare al Republicii, Signoria, era format din reprezentanți aleși ai breslelor, totuși autoritatea reală se afla în rețeaua de aliați a Medici și în controlul lor asupra trezoreriei orașului.
Girolamo Savonarola s-a născut pe 21 septembrie 1452 în orașul Ferrara, atunci parte a Ducatului Ferrara sub familia Este. Tatăl său, Bernardo Savonarola, era notar și lucra pentru curtea locală, iar mama, Lucrezia di Lorenzo, se ocupa de gospodărie. Statutul modest al familiei îl plasa pe Girolamo în nivelul inferior al ierarhiei sociale a orașului, ceea ce însemna că nu putea moșteni putere politică sau avere. Educația timpurie i-a fost asigurată de școala catedrală locală, unde a învățat latină, retorică și teologie de bază.
Ordinul Dominican, la care Savonarola a aderat mai târziu, funcționa sub o structură ierarhică strictă. Fiecare convent era condus de un prior care raporta la priorul provincial, iar toți erau în final supuși Maestrului Ordinului din Roma. Formarea dominicană punea accent pe predicare, spovedanie și aplicarea ortodoxiei doctrinare. Când Girolamo a intrat în conventul San Marco din Florența în 1475, a parcurs o noviciat de trei ani care includea studiul Summa Theologica a Sfântului Toma de Aquino și instruire în arta compunerii predicilor. Disciplina internă a ordinului cerea novicilor să depună teze scrise pentru aprobare; tezele timpurii ale lui Savonarola reflectau preocuparea pentru reforma morală și critica corupției seculare.
Nașterea lui Savonarola a intrat în evidența istorică deoarece predicile sale ulterioare ar fi provocat direct dominația politică a Medici. După moartea lui Lorenzo de' Medici în 1492, regimul Medici slăbit s-a confruntat cu o opoziție crescândă, iar predicile lui Savonarola au atras adepți în rândul membrilor breslelor și al celor care se temeau de degradarea morală atribuită patronajului Medici. Chemările sale la pocăință și la expulzarea a ceea ce el numea „vanități” au pregătit terenul pentru lovitura de stat din 1494, care a scos temporar Medici din putere și a instalat un guvern republican sub influența adepților săi. Nașterea lui Savonarola marchează astfel originea unei figuri a cărei autoritate religioasă avea să devină o forță politică decisivă în Florența.
Execuția ulterioară a lui Savonarola în 1498 a pus capăt influenței sale directe, dar episodul a demonstrat cum un predicator dominican poate mobiliza instituțiile civice împotriva unei dinastii bancare înrădăcinate, un model care a rezonat în mișcările de reformă ulterioare din Italia.
