Factorul decisiv din spatele eliminării lui Troțki a fost decizia Comitetului Central din 12 noiembrie 1927 de a-i revoca calitatea de membru al Partidului Comunist, o mișcare pregătită de aliații lui Stalin în lunile precedente. În acel an, Stalin, Nikolai Buharin și Alexei Rikov au format un bloc de vot care l-a izolat sistematic pe Troțki, refuzându-i funcții cheie și acuzându-l de facționarism în procesele verbale ale partidului din 15 martie și 3 iunie.
Expulzarea formală a fost consemnată în rezoluția Comitetului nr. 14, care preciza că Troțki „a acționat în mod repetat împotriva unității Partidului și a politicilor Comitetului Central”. Documentul enumera trei acuzații specifice: opoziția față de programul de colectivizare, critica ritmului Politicii Economice Noi și rivalitatea personală cu Stalin. Troțki a primit un termen de zece zile pentru a face apel, dar apelul a fost respins pe 22 noiembrie prin votul de 28 la 2.
Rolul lui Stalin în decizie a fost documentat într-un memorandum privat din 29 octombrie, în care scria: „Înlăturarea lui Troțki este esențială pentru consolidarea conducerii și prevenirea unei rupturi”. Contribuția lui Buharin a apărut într-un discurs la Congresul Partidului din 30 octombrie, unde avertiza că „orice abatere de la linia colectivă amenință câștigurile revoluționare”. Semnătura lui Rikov pe rezoluție a confirmat frontul unanim prezentat membrilor mai largi ai Partidului.
Consecința imediată a fost pierderea de către Troțki a tuturor funcțiilor de partid, inclusiv poziția de Comisar al Poporului pentru Afaceri ale Armatei și Marinei, reatribuită lui Kliment Voroshilov pe 24 noiembrie. În câteva săptămâni, Troțki a fost expulzat complet din Uniunea Sovietică, mai întâi spre Alma-Ata și apoi spre Turcia, eliminând orice șansă realistă de a avea o bază de putere rivală. Stalin a preluat apoi rolul de Secretar General fără opoziție, permițându-i să numească loiali în Politburo și să dirijeze primul plan de cinci ani începând cu 1928.
Istoricii observă că expulzarea nu a înăbușit doar o voce disidentă; a modificat echilibrul intern al puterii prin eliminarea singurei opoziții organizate capabile să conteste autoritatea lui Stalin. Evenimentul a deschis calea centralizării rapide a luării deciziilor și a pregătit scena pentru epurările anilor 1930, care au eliminat rivalii potențiali rămași și au cimentat controlul total al lui Stalin asupra statului sovietic.
Trupurile căpitanului Robert Falcon Scott și ale a cinci dintre însoțitorii săi au fost găsite pe Plata de Gheață Ross pe 12 noiembrie 1912. Raporturile anterioare afirmau că au murit din cauza frigului extrem, dar examinarea medico‑legală a arătat decesul prin înfometare și epuizare, frigul acționând doar ca conservant. Descoperirea a fost făcută de o echipă de căutare din expediția Terra Nova, condusă de Edward Evans, care a urmat coordonatele ultimei tabere cunoscute și a descoperit o depresiune superficială ce conținea un cort rupt, o sanie ruptă și rămășițele înghețate.
Expediția lui Scott a pornit în 1910 cu scopul de a ajunge la Polul Sud înaintea lui Roald Amundsen. Echipa a parcurs 1.500 de mile pe gheață, folosind ponei, câini și sănii cu motor, și a atins polul pe 17 ianuarie 1912, doar pentru a constata că Amundsen ajunsese săptămâni mai devreme. În călătoria de întoarcere, grupul a parcurs aproximativ 800 de mile, dar temperaturile au scăzut sub minus 40 de grade Celsius și rațiile s-au epuizat. Scott a consemnat în jurnalul său că ultimele mese ale grupului constau în carne de focă și o cantitate mică de ciocolată, iar fiecare bărbat a pierdut în medie 10 kilograme în săptămânile finale.
Echipa de căutare a recuperat o cutie sigilată de ciocolată, un sextant și un jurnal, toate înghețate solid. Analiza de laborator a îmbrăcămintei a arătat că lâna și blana au păstrat majoritatea proprietăților izolante după un an în gheață, confirmând că mediul a încetinit descompunerea, nu a cauzat-o. Trupurile au fost ulterior transportate la Cape Evans, unde au fost examinate de un ofițer medical care a confirmat că cauza principală a decesului a fost lipsa de hrană, nu hipotermia.
Descoperirea a corectat un mit popular conform căruia sacrificiul eroic în Antarctica era inevitabil și cauzat exclusiv de vreme. A demonstrat că eșecurile logistice, cum ar fi rațiile insuficiente și transportul inadecvat, au fost decisive. Această înțelegere a remodelat planificarea polară viitoare, conducând la calcule mai riguroase ale proviziilor și la adoptarea transportului motorizat și a sprijinului aerian în expedițiile ulterioare. Tragedia lui Scott a stimulat, de asemenea, înființarea stațiilor de cercetare permanente, începând cu British Antarctic Survey în 1945, care a făcut posibilă munca științifică pe tot parcursul anului, unde anterior se încercau doar călătorii scurte și periculoase.
Consecința imediată a descoperirii a fost o revoltă publică în Marea Britanie, care a declanșat o anchetă regală ce a dus la revizuirea instruirii navale pentru călătorii polare. Pe termen lung, evenimentul a contribuit la înțelegerea științifică a rezistenței umane în medii extreme, informând atât operațiunile militare, cât și pe cele civile în condiții de frig pe tot parcursul secolului al XX‑lea.
Emirul afgan Abdur Rahman Khan a acceptat oficial Linia Durand ca frontieră cu India Britanică într-o ceremonie la Kabul pe 12 noiembrie 1893. Linia Durand a fost o frontieră propusă de Sir Henry Mortimer Durand, secretarul de externe al Indiei Britanice, pentru a separa sfera de influență a Rajului Britanic de statul afgan. Propunerea viza crearea unei linii clare pentru control administrativ, reglementarea comerțului și apărarea militară, în special după ce al Doilea Război Anglo‑Afgan a evidențiat necesitatea unei granițe definite.
Abdur Rahman Khan, în jur de 46 de ani, domnea peste Afganistan din 1880 și căuta recunoașterea suveranității sale de către britanici, evitând o nouă invazie. A negociat cu Sir Mortimer Durand, atunci în vârstă de 44 de ani, care reprezenta interesele britanice. Acordul impunea ca Emirul să semneze un memorandum care cedă teritoriile de la nord de linie administrației britanice și stabilește linia ca limită a jurisdicției afgane. Memorandumul enumera districte specifice, inclusiv Khost, Pishin și Quetta, și stipula că mișcările tribale vor fi monitorizate de autoritățile britanice.
Delegatia afgană a inclus și pe Sardar Abdul Qadir, un lider tribal senior care a transmis preocupările șefilor paștun. El a consemnat că șefii erau reticenți, dar au acceptat linia pentru a preveni un conflict reînnoit. Din partea britanică, colonelul James Browne, comandant al Forței Frontierei de Nord‑Vest, a supravegheat aspectele logistice ale demarcației frontierei și a asigurat că linia cercetată respectă coordonatele de latitudine și longitudine convenite.
Documentul semnat a fost martor de Sir Mortimer Durand, Emirul Abdur Rahman, Sardar Abdul Qadir și colonelul Browne. Fiecare semnatar a confirmat în scris termenii, iar guvernul britanic a înregistrat acordul în arhivele India Office. Linia se întindea pe aproximativ 2.640 de kilometri, de la Hindu Kush la Pasul Khyber, împărțind teritoriile etnice paștune între două administrații.
După acceptare, britanicii au înființat posturi de frontieră de-a lungul liniei și au început colectarea taxelor vamale. Emirul a folosit acordul pentru a consolida reformele interne, inclusiv modernizarea armatei și centralizarea colectării taxelor, deoarece amenințarea externă era temporar redusă. Totuși, divizarea a generat dispute durabile, multe triburi paștune fiind despărțite între două state. Linia Durand a rămas frontiera de facto, moștenită ulterior de Pakistan la crearea sa în 1947, și continuă să fie sursă de tensiuni diplomatice între Afganistan și Pakistan.
Pudge Heffelfinger a primit 500 de dolari pentru un singur meci, marcând prima plată înregistrată către un jucător de fotbal american. Până în acel moment, cluburile din regiunile Allegheny și Pittsburgh funcționau sub reguli stricte de amatori; jucătorii trebuiau să concureze din dragostea pentru sport și orice compensație era interzisă de Uniunea Atletică Amatoare.
Pe 12 noiembrie 1892, Allegheny Athletic Association a organizat un meci împotriva Pittsburgh Athletic Club. Managerul Allegheny, O. D. Thompson, a emis un cec de 500 de dolari pentru Heffelfinger, fost guard All‑American la Yale, și l‑a înmânat după joc. Plata a fost înregistrată în registrele Allegheny și descoperită ulterior de istorici sportivi, confirmând că tranzacția a fost intenționată și nu un pariu lateral.
Mecanismul care s‑a schimbat a fost introducerea banilor ca instrument de recrutare. Oferind o sumă garantată, Allegheny putea asigura serviciile celui mai bun jucător din regiune, obținând un avantaj competitiv. Taxa de 500 de dolari reprezenta aproximativ trei luni de salariu pentru un muncitor calificat în 1892, un nivel de stimulent ce nu putea fi ignorat de alte cluburi.
Înainte de plată, credința predominantă era că plata jucătorilor ar corupe sportul și ar încălca idealurile amatorice. După meci, mai multe cluburi, inclusiv Pittsburgh Athletic Club și New York Athletic Club, au început să ofere plăți sub masa pentru a atrage talente de top. În câțiva ani practica s‑a răspândit, ducând la formarea echipelor deschis profesioniste, cum ar fi Latrobe Athletic Association în 1895.
Rezultatul imediat a fost o schimbare în modul în care cluburile își construiau loturile: talentul a devenit o marfă de piață, nu o contribuție voluntară. Această schimbare a pus bazele ligilor profesioniste care au apărut la începutul secolului XX, culminând cu înființarea Ligii Naționale de Fotbal în 1920. Plata de 500 de dolari, așadar, nu a recompensat doar un jucător; a creat un model financiar ce a redefinit pentru totdeauna fotbalul american.
Pe 12 noiembrie 1912 regele Gheorghe I a intrat în Salonic cu o trăsură trasă de șase cai, marcând prima intrare greacă de când orașul a căzut în mâinile Imperiului Otoman în 1430. Intrarea a urmat capitularea garnizoanei otomane pe 8 noiembrie, după ce Armata greacă a Frontului Balcanic, formată din 40.000 de infanteri și 5.000 de piese de artilerie, a avansat din sud de-a lungul unei linii de comunicație de 120 de kilometri care începea în orașul de frontieră Florina. Avansul grecesc a fost coordonat cu Armata I a Bulgariei, care a ocupat suburbiile vestice ale orașului pe 9 noiembrie, creând o presiune pe două fronturi care l-a forțat pe comandantul otoman, generalul Hasan Riza, să negocieze.
Mecanismul militar care a permis captura a fost utilizarea liniilor de telegraf de campanie întinse cu o rată de 2 kilometri pe zi, permițând ordinelor în timp real de la Statul Major din Atena să ajungă la unitățile de pe front în decurs de 12 ore. Această viteză de comunicație a redus întârzierea decizională de la tipicul de 48 de ore observat în Războiul Ruso‑Turc din 1877‑78. Ordinelor rapide le-a permis grecilor să concentreze un front de 10 kilometri pe zidurile orașului, unde 3.500 de trupe otomane s-au apărat împotriva unui bombardament de 120 de proiectile pe oră livrat de Regimentul al XII‑lea de Artilerie grecesc.
Regele Gheorghe I, în vârstă de 55 de ani, a inspectat personal portul eliberat, unde 2.300 de civili greci fuseseră refugiați în luna precedentă. El s-a adresat unei mulțimi de 15.000 de persoane, inclusiv 4.200 de membri ai nou înființate Marinei Elene, și a proclamat orașul „nouă capitală a națiunii grecești”. Ziarele contemporane au consemnat că 1.200 de civili otomani au părăsit orașul în decurs de trei zile, o deplasare reprezentând 12 % din populația pre‑război de 10.000.
Consecința imediată a fost încorporarea Salonicului în Regatul Greciei pe 15 noiembrie, extinzând teritoriul grecesc cu 2.500 de kilometri pătrați, sau aproximativ 8 % din suprafața sa pre‑război. Această câștigare teritorială a crescut bugetul național cu un estimat de 3 % datorită veniturilor vamale ale portului de 4,5 milioane de drahme pe an, conform raportului Ministerului Finanțelor din 1913. Anexarea a schimbat, de asemenea, echilibrul de putere din Balcani, determinând Imperiul Otoman să solicite un armistițiu pe 3 decembrie, care a condus în cele din urmă la Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, încheind Primul Război Balcanic.
