Armistițiul care a pus capăt luptelor pe Frontul de Vest nu a fost produsul unei spargeri bruște pe câmpul de luptă, ci rezultatul unei decizii diplomatice luate săptămâni mai devreme de Consiliul Suprem Aliaților. Pe 7 noiembrie 1918, consiliul, condus de prim-ministrul francez Georges Clemenceau, a votat să ceară un armistițiu necondiționat de la Germania și să stabilească condițiile care urmau să fie prezentate delegației germane. Imaginea populară a unui ofițer german singur semnând un document într-un vagon feroviar omite faptul că Aliații pregătiseră deja un program detaliat de retrageri, eliberarea prizonierilor și capitularea forțelor navale.
Delegația germană, condusă de Matthias Erzberger, a ajuns la gara din Compiègne pe 8 noiembrie. Instrucțiunile primite de la președintele Friedrich Ebert erau să caute un armistițiu care să păstreze integritatea teritorială a Germaniei, dar li s-au acordat doar câteva ore pentru a formula un răspuns înainte ca Aliații să reia operațiunile ofensive. Negociatorii germani au prezentat un proiect care omitea cererea de evacuare a teritoriului belgian ocupat, punct respins de Aliați. Textul final, semnat la ora 17:45 pe 11 noiembrie, prevedea încetarea ostilităților la ora 11:00 a.m. în ziua următoare, retragerea tuturor forțelor germane în spatele Rinului, predarea a 7.000 de tunuri, 200 de avioane și eliberarea a 720.000 de prizonieri aliați.
Armistițiul a fost semnat în vagonul privat al unei locomotive a Compagnie des chemins de fer du Nord, un cadru ales pentru a menține ceremonia discretă și a evita un spectacol public care ar fi putut provoca noi tulburări în Germania. Vagonul avea 20 de metri lungime și era echipat cu o masă simplă din lemn pe care erau așezate documentele. Semnăturile au fost puse de Clemenceau, prim-ministrul britanic David Lloyd George și președintele american Woodrow Wilson, fiecare reprezentând una dintre cele trei mari puteri aliate, și de Erzberger pentru Germania.
Efectul imediat al armistițiului a fost oprirea tuturor operațiunilor ofensive pe Frontul de Vest la ora 11:00 a.m. pe 11 noiembrie, un moment consemnat de soldați care au încetat focul și și-au ridicat armele în tăcere. În câteva zile, Comandamentul Superior german a ordonat evacuarea zonelor ocupate, iar puterile aliate au început să ocupe orașe cheie din Germania. Armistițiul a pregătit scena pentru Conferința de Pace de la Paris, care a produs Tratatul de la Versailles în iunie 1919, redefinind frontierele naționale și impunând reparații ce vor influența politica europeană pentru decenii.
Pe 11 noiembrie 1675, Gottfried Wilhelm Leibniz a demonstrat o tehnică sistematică pentru calcularea ariei sub o curbă. Înainte de această demonstrație, matematicienii puteau aproxima astfel de arii doar prin disecție geometrică sau prin metoda epuizării, un proces ce necesita raționamente separate pentru fiecare formă. Leibniz a introdus o notație care exprima suma unui număr infinit de fâșii infinitesimale, scrisă cu semnul integral ∫, și a arătat cum putea fi aplicată oricărei curbe algebrice.
Mecanismul de bază se bazează pe tratarea unei curbe ca limită a unui număr mare de dreptunghiuri subțiri, ale căror înălțimi sunt date de valoarea funcției și ale căror lățimi sunt un increment infinitesimal, notat dx. Prin adunarea ariilor acestor dreptunghiuri și lăsarea numărului de dreptunghiuri să tinde spre infinit, suma devine o expresie unică, integralul, care furnizează aria exactă. Leibniz a asociat aceasta cu notația diferențială dy pentru schimbarea funcției, stabilind relația fundamentală conform căreia derivata unei funcții descrie rata sa instantanee de schimbare, în timp ce integralul inversează acest proces. În prelegerea sa de la Leipzig a aplicat metoda parabolei y = x^2, arătând că aria de la 0 la a este egală cu a^3/3, un rezultat ce se potrivea cu demonstrațiile geometrice anterioare, dar necesita mult mai puțină muncă.
Leibniz nu a fost singurul matematician care lucra cu infinitesimalele; Isaac Newton dezvoltase un calcul similar în Anglia, dar Newton își ținea rezultatele în mare parte necunoscute până mai târziu. Demonstratia de la Leipzig a fost prima prezentare publică a calculului integral în formă sistematică și s-a răspândit rapid prin Republica Scriitorilor prin scrisori și pliante tipărite. Învățăcei precum frații Bernoulli au adoptat notația, iar la începutul secolului al XVIII‑lea semnul integral apărea în manuale din întreaga Europă. Noua metodă a transformat probleme care erau anterior imposibil de rezolvat, cum ar fi aria sub o cicloidă sau volumul unui solid de revoluție, în calcule de rutină.
Consecința imediată a fost o expansiune rapidă a analizei matematice, permițând fizicienilor să formuleze legile mișcării și inginerilor să calculeze tensiunile în structuri. În decurs de trei decenii tehnica a fost folosită de Johann Bernoulli pentru a rezolva problema brahistocronului și de Leonhard Euler pentru a dezvolta calculul variațiilor. Metoda integrală sistematică a deschis astfel o cale de la intuiția geometrică la calculul algebric, o schimbare ce stă la baza științei și tehnologiei moderne.
Tycho Brahe, un nobil danez de 31 de ani numit astronom regal, a înregistrat un punct luminos nou pe 11 noiembrie 1572 de la observatorul său de pe Hven. Obiectul, numit ulterior SN 1572, a atins o magnitudine vizuală de aproximativ minus patru și a rămas vizibil cu ochiul liber timp de aproximativ optsprezece luni.
Brahe a măsurat poziția stelei în fiecare noapte față de stelele fixe cunoscute, folosind marele său cadran mural. A comparat aceste măsurători cu cataloagele anterioare și nu a găsit nicio deplasare de paralaxă detectabilă mai mare de un arc‑minut. În limbajul astronomic al vremii, aceasta însemna că obiectul se afla mult dincolo de Lună, în domeniul stelelor fixe.
Viziunea aristoteliană dominantă susținea că sfera cerească era imuabilă și că orice schimbare putea avea loc doar în regiunea sublunară. Demonstrând că a avut loc o schimbare printre stelele presupuse a fi neschimbătoare, Brahe a contestat direct acea doctrină. Concluzia sa, consemnată în tratatul din 1573 „De nova stella”, declara că „cerurile nu sunt imuabile”.
Regele Frederik al II‑lea al Danemarcei, tot în vârstă de treizeci și unu de ani, a finanțat observatorul lui Brahe și a susținut publicarea rezultatelor sale. Patronajul regelui i-a permis lui Brahe să disemineze datele către savanți din întreaga Europă, inclusiv astronomului german Michael Maestlin, care a citat noua stea în prelegerile sale despre mecanica cerească.
Dovezile prezentate de Brahe i-au obligat pe astronomi să regândească natura cerurilor. Într-un deceniu, matematicianul și astronomul italian Giovanni Battista Coudé a folosit aceeași lipsă de paralaxă pentru a argumenta existența unei supernove, iar lucrările ulterioare ale lui Johannes Kepler privind mișcarea planetară s-au bazat pe acceptarea faptului că corpurile cerești pot să se schimbe. Observarea SN 1572 a marcat astfel un punct de cotitură de la o abordare filosofică la una empirică în astronomie.
Observațiile sistematice ale lui Brahe și insistența sa pe dovada cantitativă au stabilit un nou standard pentru cercetarea astronomică. Existența noii stele și metoda de verificare a acesteia au deschis calea pentru acceptarea ulterioară a teoriei heliocentrice și pentru înțelegerea modernă a evoluției stelare.
O bombă a explodat în timpul unui miting al muncitorilor în Haymarket Square din Chicago, transformând o demonstrație pașnică într-o confruntare violentă.
Mitingul a fost organizat de Asociația Internațională a Poporului Muncitor pentru a protesta împotriva interdicției orașului privind adunările publice și pentru a sprijini muncitorii arestaţi după greva poliţienilor din 1 mai 1886. Aproximativ 1.500 de bărbaţi și femei s-au adunat pe 4 mai 1886, lângă sediul poliţiei. Vorbitorii au adresat mulțimii aproximativ două ore, iar poliţia a stat la distanță fără să intervină.
În jurul orei 15:30, o persoană necunoscută a aruncat o bombă cu dinamită în linia poliţiştilor. Explozia a ucis instantaneu un ofiţer și a rănit şapte alţii; trei ofiţeri au murit mai târziu din cauza rănilor. Opt civili au fost, de asemenea, răniţi. În haos, poliţia a tras asupra mulțimii, cauzând victime suplimentare. Raportele contemporane au consemnat un total de patru morţi dintre demonstranţi şi zeci de răniţi.
Autorităţile oraşului au reacţionat arestând opt anarhişti şi activişti muncitori proeminenţi, printre care August Spies, Albert Parsons şi Adolph Fischer. Nimeni dintre cei arestaţi nu a fost identificat ca aruncător al bombei. Procesul a început pe 21 iunie 1886, în faţa unui juriu de şase membri al Curţii din Cook County. Acuzaţia a susţinut că inculpaţii au incitat la violenţă prin discursurile şi publicaţiile lor, în timp ce apărarea a susţinut că erau persecutaţi pentru convingerile lor politice.
Juriul a pronunţat verdicturi de vinovăţie pe 26 iunie. Patru inculpaţi, Spies, Parsons, Fischer şi George Engel, au fost condamnaţi la moarte. Doi alţi inculpaţi au primit pedepse de închisoare de 15 ani. Pe 11 noiembrie 1886, cei patru au fost executaţi prin spânzurare. Investigaţiile ulterioare şi analizele istorice au pus la îndoială corectitudinea procesului, remarcând că probele împotriva acuzaţilor erau în mare parte circumstanţiale şi că judecătorul a exclus mărturii care ar fi putut să îi exonereze.
Incidentul Haymarket a declanşat o reacţie naţională împotriva activismului muncitoresc. Imediat după eveniment, Chicago a adoptat ordonanţe care restricţionau adunările publice, iar multe sindicate au fost supuse unei supravegheri poliţiene sporite. Totuşi, incidentul a galvanizat mişcarea muncitorească internaţională; data mitingului, 1 mai, a devenit recunoscută ca Ziua Internaţională a Muncii în multe ţări. Evenimentul rămâne un punct de referinţă în dezbaterile privind libertatea de exprimare, autoritatea poliţienilor şi dreptul la organizare.
În 1893, guvernatorul statului Illinois, John Peter Altgeld, a acordat graţiere activiştilor încă încarceraţi, invocând nedreptatea procesului. Graţierea a contribuit la o moştenire durabilă care prezintă incidentul Haymarket ca un catalizator al legislaţiei pentru drepturile muncitorilor şi al instituirii Zilei Internaţionale a Muncii ca zi de solidaritate a lucrătorilor la nivel mondial.
Compactul Mayflower a fost semnat de călătorii bărbați adulți ai Mayflower pe 11 noiembrie 1620 în portul Provincetown. Documentul declara că semnatarii vor forma un corp civil politic în scopul de a crea și aplica legi pentru binele coloniei. Compactul a fost redactat deoarece patentul inițial al Companiei Virginia nu se aplica noii așezări, iar liderii aveau nevoie de o bază legală pentru a evita haosul.
Patruzeci și unu de bărbați, inclusiv William Bradford, John Carver și Edward Winslow, și-au așternut semnăturile pe compact. Textul spune: „Pentru gloria lui Dumnezeu și avansarea coloniei, noi, ale căror nume sunt scrise aici…”. Fiecare semnatar a fost de acord să se supună autorității majorității, stabilind o regulă a legii care nu depindea de un monarh îndepărtat. Astfel, compactul a creat un guvern reprezentativ rudimentar, cu un guvernator și un consiliu aleși de către liberi.
Efectul imediat a fost că așezarea Plymouth a evitat un vid de putere după moartea primului său guvernator, John Carver, în aprilie 1621. Coloniei i s-a permis să funcționeze sub principiul de guvernare prin majoritate, ceea ce i-a permis să negocieze achiziții de teren cu Wampanoag și să supraviețuiască primei ierni aspre, în timpul căreia 45 dintre cei 102 de călători inițiali au murit. Până în 1623 așezarea avea un consiliu funcțional care gestiona distribuirea alimentelor, apărarea și relațiile cu popoarele indigene.
Pe termen lung, compactul a devenit un precedent pentru charterele coloniale ulterioare. A fost citat în timpul formării charterului Coloniei Massachusetts Bay în 1629 și a influențat Confederația New England din 1643. Cercetătorii juridici observă că compactul a introdus conceptul de consimțământ al guvernaților, un principiu care a reapărut în Bill of Rights englez din 1689 și în Declarația de Independență din 1776. Accentul compactului pe luarea deciziilor colective a modelat cultura politică a New England, contribuind la tradiția adunărilor locale și a autoguvernării care a persistat în Constituția Statelor Unite.
Moștenirea compactului este evidentă în faptul că colonia Plymouth a supraviețuit până la fuziunea cu Massachusetts în 1691 și că ideea sa de bază a unui acord scris între coloniști pentru a forma un guvern sub guvernarea majorității se reflectă în cadrele constituționale moderne. Compactul Mayflower reprezintă, așadar, un experiment timpuriu și documentat de autoguvernare care a influențat viața coloniștilor inițiali și a pus o fundație legală pentru dezvoltarea politică americană viitoare.
