Armata lui Saladin a forțat capitularea Ierusalimului după un asediu care a durat din 20 septembrie până pe 2 octombrie 1187. Liderul ayyubi, sultanul Ṣalāḥ ad‑Dīn Yūsuf ibn Ayyūb, avea aproximativ cincizeci‑trei de ani și unise Egiptul și Siria pentru a prezenta un front militar unic împotriva statelor cruciate. El i-a ordonat comandantului său al‑Afdal ibn Salah al‑Dīn, nepotul său și guvernatorul Damascului, să blocheze porțile nordice ale orașului în timp ce mașinile de asediu loveau zidurile.
Forța de apărare era condusă de Balian din Ibelin, stăpânul orașului și veteran al bătăliilor anterioare, care avea aproximativ cincizeci de ani. Balian a negociat cu Saladin după ce zidurile au fost sparte pe 1 octombrie. Cronicarii musulmani contemporani consemnează că Saladin a oferit condiții: locuitorii puteau pleca cu bunurile lor contra o taxă de zece dinari de persoană, iar locurile sfinte ar fi fost scutite de profanare. Balian a acceptat deoarece garnizoana, estimată la trei sute de bărbați, nu putea respinge atacatorii, iar pierderile civile ar fi fost mari.
Capitularea a fost formalizată pe 2 octombrie în Biserica Sfântului Mormânt. Saladin a intrat în oraș pe jos, un act simbolic consemnat de cronicarul Ibn al‑Athīr, pentru a demonstra umilință. El a ordonat demolarea cetății cruciate, care adăpostea o garnizoană de aproximativ o sută de soldați, și a redistribuit pietrele acesteia pentru noi ziduri ale orașului. Administrația musulmană l-a numit pe al‑Maqrīzī noul guvernator, însărcinat cu colectarea taxelor și restabilirea ordinii.
Captura a pus capăt la aproape nouăzeci de ani de domnie creștină latină în Ierusalim. A forțat Regatul Ierusalimului, redus la o fâșie de coastă, să ceară ajutorul Europei. În câteva luni, regele Richard I al Angliei și regele Filip II al Franței au organizat a Treia Cruciadă, care a început în 1189. Pierderea a schimbat și rutele comerciale, comercianții redirecționând mărfurile prin Acre, sporind importanța acestui port. Povara financiară a răscumpărării și reconstrucției a căzut în mare parte pe nobilimea cruciată rămasă, în timp ce populația musulmană a suportat noi evaluări fiscale pentru finanțarea garnizoanei. Controlul lui Saladin asupra Ierusalimului a rămas până când orașul a fost recucerit de forțele cruciate în 1229, în timpul celei de‑a Șasea Cruciade, ilustrând volatilitatea regiunii după 1187.
Iulius Cezar a ajuns la Alexandria cu o flotă de doisprezece nave transportând aproximativ 5.000 legionari, după ce a parcurs 2.000 de kilometri de la Roma. Sosirea pe 2 octombrie 48 î.Hr. a fost determinată de urmărirea lui Pompei, care fugise de bătălia decisivă de la Pharsalus pe 2 iulie 48 î.Hr. Forța lui Cezar era organizată în trei escadre, fiecare condusă de un centurion senior, o structură consemnată în comentariile sale proprii.
Scopul imediat al debarcării a fost asigurarea unei baze pentru operațiuni ulterioare în Mediterana de Est. Portul Alexandria putea găzdui nave de până la 30 de metri lungime, iar depozitele de cereale ale orașului dețineau aproximativ 200.000 de tone de grâu, o rezervă ce putea hrăni armata lui Cezar câteva luni, conform estimărilor logistice contemporane. Controlul acestei resurse influența și importurile de cereale ale Senatului roman, un aspect remarcat de istoricul Suetoniu.
La două zile de la debarcare, Cezar a fost informat că Pompei fusese asasinat pe 28 septembrie 48 î.Hr., fapt raportat de scribul curții egiptene și confirmat ulterior de istoricul roman Appian. Vestea a sosit printr-un mesager care a parcurs distanța de 80 de kilometri de la orașul Pelusium în aproximativ trei zile, un timp de călătorie în concordanță cu viteza medie de mers de 25 km pe zi pentru un singur călăreț.
Moartea lui Pompei a eliminat principalul rival politic care comandase opoziția Senatului de la începutul războiului civil în 49 î.Hr. Întâlnirea ulterioară a lui Cezar cu regele Ptolemeu al XIII-lea, co‑domnitor al orașului alături de sora sa Cleopatra VII, a fost consemnată ca având loc pe 5 octombrie 48 î.Hr. În acea întâlnire, Cezar a cerut returnarea a 30 de milioane de denari datorați Romei pentru expeditiile anterioare de cereale, sumă calculată din prețul standard roman de un denar pe modius de grâu. Incapacitatea lui Ptolemeu de a plăti l-a obligat să accepte un tratat care a stabilit o garnizoană romană de 500 de soldați în oraș, detaliu notat în arhivele alexandrine.
Consecința sosirii lui Cezar și confirmarea morții lui Pompei a fost schimbarea rapidă a puterii în Mediterana de Est. În șase săptămâni, Cezar a instalat-o pe Cleopatra ca co‑domnitoare, a asigurat aprovizionarea romană cu cereale și a început reorganizarea provinciei care ulterior a devenit baza administrării de est a Imperiului roman.
Pe 2 octombrie 1789 Congresul Statelor Unite a transmis cele zece amendamente care aveau să devină cunoscute sub numele de Declarația Drepturilor către state pentru ratificare. Constituția, care intrase în vigoare pe 4 martie 1789, crea un guvern federal cu puteri de impozitare, reglementare a comerțului și ridicare a unei armate, dar nu conținea o protecție explicită a libertăților individuale. Lipsa unor astfel de protecții fusese un punct major de dispută în timpul dezbaterilor de ratificare, iar multe convenții de ratificare ale statelor cereau o declarație de drepturi înainte de a accepta noul guvern.
Mecanismul de adăugare a amendamentelor era prevăzut de Articolul V al Constituției. Articolul V permite fie două treimi din ambele camere ale Congresului, fie o convenție convocată de două treimi din legislaturile statelor să propună amendamente, iar apoi cere ratificarea de trei sferturi din state. În 1789 James Madison a introdus amendamentele în Camera Reprezentanților pe 8 iunie, argumentând că ele ar „păstra libertățile poporului” și că erau necesare pentru a asigura sprijinul statelor. Camera a aprobat amendamentele pe 25 septembrie 1789 cu un vot de 211 la 46, iar Senatul a concurat pe 28 septembrie cu un vot de 20 la 10.
După aprobarea congresională, amendamentele au fost formal expediate statelor pe 2 octombrie. Transmiterea a necesitat ca Secretarul de Stat să trimită copii certificate fiecărui guvernator de stat, care apoi le-a înaintat legislaturilor lor. Ratificarea a cerut ca fiecare legislatură de stat, sau în două state o convenție, să adopte o rezoluție prin care să accepte amendamentele. Până pe 15 decembrie 1791, unsprezece dintre cele treisprezece state ratificaseră cele zece amendamente, atingând pragul de trei sferturi. New Hampshire, Virginia și Rhode Island au fost ultimele care s-au alăturat, finalizând procesul pe 30 martie 1791.
Efectul imediat a fost că guvernul federal era acum obligat de interdicții specifice: nicio lege nu putea restrânge libertatea de exprimare, de presă, de religie sau dreptul la un proces echitabil, iar statele nu puteau cazma soldați în locuințe private fără consimțământ. Aceste constrângeri au modificat echilibrul puterilor prin limitarea autorității congresului și au oferit o bază legală pentru revizuirea judiciară ulterioară. Declarația Drepturilor a stabilit, de asemenea, un precedent pentru amendamente viitoare; Constituția a fost amendată de douăzeci și șapte de ori, fiecare urmând același proces al Articolului V stabilit în 1789.
Transmiterea Declarației Drepturilor a transformat astfel o Constituție criticată pentru lipsa libertăților civile explicite într-un document care le enumera explicit, modelând dreptul și cultura politică americană pentru generațiile următoare.
John André, un maior britanic, a fost capturat pe 23 septembrie 1780 în timp ce călătorea în haine civile lângă Tarrytown, New York. El purta documente care dovedeau că negocia capitularea West Point cu generalul Benedict Arnold, un ofițer superior al Armatei Continentale. Documentele identificau fortul, numărul garnizoanei și momentul necesar pentru un atac britanic.
Generalul George Washington a ordonat un proces militar deoarece André era un ofițer comisionat al unei armate inamice. Tribunalul, format din trei ofițeri continentali, l-a găsit vinovat de spionaj pe 29 septembrie. Washington a refuzat să intervină, menționând că legea războiului cerea ca un spion să fie pedepsit cu moartea, indiferent de rang.
André a fost dus pe partea de nord a Manhattanului și spânzurat la poalele a ceea ce este acum Broadway pe 2 octombrie. Avea 26 de ani și a cerut o înmormântare formală; rămășițele sale au fost ulterior îngropate în Westminster Abbey după război. Execuția a fost martoră de câțiva soldați și de un grup mic de civili și a fost consemnată în jurnalele Armatei Continentale.
Mecanismul din spatele execuției era practica războiului stabilită conform căreia o persoană care colectează informații sub deghizare pierde protecțiile acordate combatanților în uniformă. Aplicând această regulă unui ofițer britanic, Armata Continentală a afirmat că spionajul va fi tratat ca o infracțiune capitală, o poziție aplicată anterior doar luptătorilor neregulați. Decizia a consolidat, de asemenea, autoritatea lui Washington de a impune disciplină și uniformitate legală în întreaga armată.
Înainte de spânzurarea lui André, coloniile americane aveau puțină experiență cu procese formale ale spionilor inamici. Evenimentul a creat un precedent juridic clar că spionajul este o crimă pedepsibilă, nu o chestiune de negociere diplomatică. După război, Statele Unite au încorporat acest principiu în Articolele Confederației și apoi în Constituție, care a conferit Congresului puterea de a defini și pedepsi trădarea și spionajul. Practica a influențat legi ulterioare, cum ar fi Legea Spionajului din 1917, care a codificat pedeapsa cu moartea pentru anumite acte de spionaj.
Consecința imediată a fost că complotul de la West Point a fost anulat, prevenind o pierdere strategică majoră pentru forțele continentale. Trădarea lui Arnold a devenit publică, iar el a fugit spre liniile britanice. Execuția a transmis, de asemenea, un mesaj disuasiv rețelelor de informații britanice, limitându-le capacitatea de a opera deschis în colonii. Cazul rămâne un punct de referință pentru tribunalele militare care se ocupă de spionaj.
Căderea Kazanului a pus capăt statului tătar independent care controlase zona de mijloc a Volgăi timp de două secole. Ivan al IV-lea a adunat o armată de aproximativ 150.000 de oameni, echipată cu 30 de tunuri grele, și a mutat-o din Moscova spre frontiera de est în primăvara anului 1552. Comanda rusă, condusă de prințul Alexandru Gorbatyi‑Șuisky, a planificat să spargă zidurile orașului cu artileria înainte de a ordona un atac de infanterie.
Pe 4 septembrie forțele ruse au ajuns la lucrările exterioare ale Kazanului și au început să construiască o serie de tranșee pentru a-și proteja tunurile de focul contrar. Până pe 22 septembrie primul glonț de tun a sfărâmat o porțiune a zidului de piatră lângă cetatea tătară, creând o breșă de 12 metri lățime. În aceeași zi inginerii ruși au așezat un turn de lemn, cunoscut ca bastion, lângă deschidere pentru a proteja trupele care avansau prin deschidere.
La ora 06:00 din 2 octombrie infanteria, organizată în trei regimente de aproximativ 5.000 de soldați fiecare, a avansat de la bastion. Primul regiment a securizat breșa și a pătruns în curtea interioară, în timp ce al doilea regiment a curățat poarta vestică. Al treilea regiment a urmărit apărătorii care fugeau spre palat. Cronici ruse contemporane înregistrează că 20.000 de luptători tătari au fost uciși sau capturați, în timp ce pierderile ruse s-au ridicat la aproximativ 2.000 de morți și răniți.
Ivan a intrat în palatul hanului în aceeași zi și a proclamat anexarea Hanatului Kazan la Țaratul Rusiei. El a ordonat demolarea moscheii principale și construirea unei catedrale ortodoxe pe locul ei, semnalând o politică de integrare religioasă și culturală. Cucerirea a oferit Rusiei control direct asupra mijlocului Volgăi, a deschis o rută comercială permanentă spre est și a înlăturat ultimul obstacol tătar major în expansiunea spre Siberia.
În lunile următoare asediului administrația rusă a reorganizat regiunea în Guvernoratul Kazan, numind un guvernator rus și instalând o garnizoană de 10.000 de trupe. Fostul han, Yadegar Mokhammad, a fost luat prizonier și ulterior executat. Căderea Kazanului este considerată momentul decisiv care a finalizat campania lui Ivan de unificare a teritoriilor ruse sub o singură autoritate și de asigurare a frontierei estice a imperiului.
