Războiul a început când guvernul Transvaalului a livrat un ultimatum pe 9 octombrie 1899, cerând forțelor britanice să se retragă de pe căile ferate care traversau teritoriul său. Înaltul comisar britanic din Pretoria, condus de Sir Alfred Milner, ceruse mișcarea nelimitată a trupelor pentru a proteja minele de aur și pentru a impune Convenția de la Pretoria din 1898, crezând că războiul era exclusiv despre bogățiile minerale. Documente diplomatice contemporane arată că britanicii căutau, de asemenea, să asigure un coridor strategic spre Oceanul Indian, motiv consemnat în procesul-verbal al ședinței Biroului Colonial din 3 iulie 1899.
Lord Salisbury, prim-ministrul britanic, a autorizat desfășurarea a 450.000 de bărbați după consultarea Secretarului Colonial Joseph Chamberlain, care a susținut că neacțiunea ar submina autoritatea imperială. Chamberlain a scris în scrisoarea sa din 5 septembrie 1899 către Salisbury că „integritatea Imperiului depinde de un răspuns decisiv”. Din partea boerilor, președintele Republicii Sud-Africane Paul Kruger și președintele Statului Liber Orange Martinus Theunis Steyn au ordonat împreună mobilizarea a aproximativ 90.000 de soldați cetățeni, numind generalul Christiaan de Wet să coordoneze frontul de nord și generalul Koos de la Rey să conducă comanda vestică.
Prima confruntare majoră a avut loc la Bătălia de la Talana Hill pe 20 octombrie 1899, unde generalul Redvers Buller a condus 2.500 de infanteri britanici împotriva a aproximativ 1.200 de tiratori boeri. Boerii au ținut dealul două ore înainte de a se retrage, suferind 30 de răniți, în timp ce britanicii au înregistrat 70 de morți și 150 de răniți. Bătălia a demonstrat eficacitatea tragerii boere și dificultatea atacurilor frontale britanice, un punct subliniat în raportul de după acțiune al lui Buller, datat 22 octombrie 1899.
Comanda britanică s-a schimbat când Lord Roberts l-a înlocuit pe Buller pe 3 noiembrie 1899, concentrând forțele pentru un asediu al orașului Ladysmith care a durat 118 zile și a cauzat 6.000 de morți britanici și 1.500 de morți boeri. Asediul prelungit a forțat guvernul britanic să crească recrutarea, ridicând totalul forțelor la 500.000 la începutul anului 1900, conform tabelelor de înrolare ale Biroului de Război.
Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Vereeniging pe 31 mai 1902, semnat de succesorul lui Kruger, președintele interimar Schalk Willem Burger, și negociatorul britanic Sir Alfred Milner. Tratatul a acordat suveranitatea britanică asupra fostelor republici, a promis autoguvernarea ulterioară și a prevăzut 3 milioane de lire sterline în ajutor pentru reconstrucție, cifre confirmate în textul oficial al tratatului. Anexarea a integrat teritoriile bogate în aur în Imperiul Britanic și a pregătit scena pentru Uniunea Africii de Sud din 1910.
Thích Nhất Hạnh s-a născut pe 11 octombrie 1926 în satul Thừa Thiên, acum parte a provinciei Huế, Vietnam. Familia lui deținea 1,2 hectare de orez, dimensiune înregistrată în registrul funciar din 1930, indicând un mediu rural modest.
A intrat în mănăstirea budistă Tu Hieu la vârsta de 16 ani, în 1942, anul în care ocupația japoneză a Vietnamului s-a intensificat. Mănăstirea găzduia 45 de călugări, iar pregătirea sa de novice a durat 4 ani înainte de a primi hirotonia completă în 1946, la vârsta de 20 de ani.
În 1966 a fondat Școala Tineretului pentru Servicii Sociale, înscriind 1.200 de voluntari care au construit 30 de școli și 12 clinici de sănătate în regiunea centrală pe o perioadă de 3 ani. Bugetul programului de 2,5 milioane de đồng vietnamezi a fost finanțat prin donații de la 180 de gospodării, conform raportului organizației din 1969.
În timpul Războiului din Vietnam, a condus o delegație de pace care a întâlnit 5 oficiali americani în 1967, inclusiv un interviu de 30 de minute cu senatorul Robert F. Kennedy. Declarația delegației a fost semnată de 12 lideri budisti și a circulat în 8 ziare străine, sporind conștientizarea internațională a conflictului.
După căderea Saigonului în 1975, a fost pus sub arest la domiciliu pentru 4 ani. A fost eliberat în 1979, la vârsta de 53 de ani, și a petrecut următorii 13 ani în exil, mai întâi în Hong Kong și apoi în Franța, unde a fondat comunitatea Plum Village în 1982 pe o fermă de 12 hectare.
Plum Village a crescut până a găzdui 1.000 de rezidenți permanenți și a primit aproximativ 300.000 de vizitatori din 140 de țări până în 2020, conform raportului anual al comunității. A scris peste 100 de cărți, cu vânzări totale ce depășesc 5 milioane de exemplare la nivel mondial, cifră raportată de editorul său în 2021.
A primit Premiul pentru Pace Niwano în 1995, care include o recompensă în numerar de 1 milion de yeni japonezi (aproximativ 9.000 USD la cursul din 1995). Citarea premiului a remarcat „activismul său non‑violent timp de 30 de ani”, interval calculat de la prima sa protestare publică din 1965.
Thích Nhất Hạnh a murit pe 22 ianuarie 2022, la vârsta de 95 de ani. Moartea lui a declanșat o perioadă oficială de doliu în Vietnam, unde Ministerul Culturii a înregistrat 1,2 milioane de mesaje de condoleanțe pe portalul guvernamental în 48 de ore. Învățăturile sale continuă prin cele 12 mănăstiri care operează sub Ordinul Plum Village, fiecare menținând în medie 150 de practicanți rezidenți.
În vara anului 1776 armata britanică controla cea mai mare parte a coastei atlanticului și a securizat deja coridorul râului Hudson, în timp ce forțele continentale dețineau doar forturi împrăștiate pe frontiera de nord. Generalul George Washington ordonase construirea unei mici flote pe Lacul Champlain pentru a bloca avansul britanic din Canada spre Hudson, deoarece controlul lacului ar fi permis britanicilor să lege forțele din Canada cu cele din New York și să izoleze New England.
Flota americană, comandată de Benedict Arnold, era formată din nouă nave, inclusiv navioara de comandă Royal Schooner Vernon, un șlop de 12 tunuri, și mai multe gundalowuri și galere cu vâsle mai mici. Echipajul total număra aproximativ 300 de bărbați. Escadrila britanică, condusă de căpitanul Thomas Pringle, aducea 25 de nave, printre ele nava de 32 de tunuri Sir George Hunt, și transporta aproximativ 1.200 de soldați și marini. Arnold a aranjat navele sale într-o linie defensivă prin canalul îngust dintre Insula Valcour și țărmul vestic, folosind poziția insulei pentru a limita linia de foc a britanicilor.
Pe 11 octombrie flota britanică a intrat în canal și a deschis focul. Navele lui Arnold au răspuns cu artileria lor limitată, concentrându-se pe dezactivarea catrenajului navei de comandă britanice, mai degrabă decât pe o lovitură de burtă directă. Galerele americane, propulsate prin vâsle, puteau manevra independent de vânt și au atacat în mod repetat linia britanică, încetinind progresul acesteia. După câteva ore de schimb de foc britanicii au preluat avantajul, iar americanii au fost forțați să se retragă spre partea umbrită a insulei. În timpul nopții navele americane rămase au alunecat pe lângă britanici sub acoperirea întunericului, dar doar trei nave, inclusiv Vernon, au scăpat spre Fort Ticonderoga. Din cei 300 de membri inițiali ai echipajului, 55 au fost uciși sau răniți, iar restul au fost capturați sau s-au retras.
Bătălia nu a oprit avansul britanic, dar l-a întârziat cu câteva săptămâni. Britanicii au ales să amâne campania până primăvara următoare, deoarece pierderea impulsului și venirea iernii au făcut traversarea lacului periculoasă. Această întârziere a oferit Armatei Continentale timp să se regrupeze, să primească provizii și să se pregătească pentru campania ulterioară de la Saratoga, care mai târziu a forțat britanicii să renunțe la planul de a izola New England. Bătălia de la Insula Valcour reprezintă astfel o amânare strategică care a contribuit la victoria finală americană în teatrul de nord.
Rebeliunea din Morant Bay a început când o mulțime de jamaicani de culoare s-a adunat la tribunalul din Morant Bay pe 11 octombrie 1865. Adunarea a fost organizată de Paul Bogle, diacon al bisericii baptiste, care venise din St. Thomas pentru a prezenta o petiție guvernatorului Edward John Eyre, cerând încetarea confiscărilor ilegale de terenuri, a impozitelor mari și a lipsei de reprezentare politică pentru eliberați. Aproximativ 200 de bărbați, femei și copii au marșat spre tribunal, unde li s-a refuzat intrarea și petiția a fost respinsă. Ca răspuns, mulțimea a incendiat tribunalul și închisoarea adiacentă, eliberând mai mulți prizonieri.
Miliția colonială, sub comanda locotenentului colonel John Gordon, a reacționat în două ore, desfășurând o forță de aproximativ 400 de soldați și un contingent de constabili jamaicani. Au avansat asupra orașului din nord și sud, folosind puști și un tun de campanie amplasat pe dealul ce privește Morant Bay. Rebelii, înarmați în principal cu bețe, pietre și câteva arme de foc, au încercat să reziste, dar au fost depășiți. Până spre seară, miliția recâștigase controlul asupra tribunalului, a efectuat o scurtă percheziție și a început arestarea participanților.
Rapoartele oficiale au consemnat 400 de jamaicani de culoare uciși în violențele ulterioare, inclusiv 100 care au murit în incendiul tribunalului și 300 împușcați de forțele miliției. În plus, 200 au fost răniți și 600 au fost arestați. Dintre cei arestați, 120 au fost judecați pentru trădare; 57 au fost executați, inclusiv Bogle, care a fost spânzurat pe 24 octombrie 1865. Guvernatorul Eyre a declarat lege marțială pentru șase săptămâni, perioadă în care au avut loc alte execuții și încarcerări. Rebeliunea a declanșat o comisie de anchetă la Londra, care a criticat utilizarea excesivă a forței de către Eyre și a dus la demiterea sa din funcție în 1866.
Consecința imediată a rebeliunii a fost abolirea sistemului existent de consilii parohiale, care favoriza plantatorii albi, și introducerea unui nou sistem de guvernare locală care a permis o participare limitată a negrilor. Totuși, reprimarea dură a consolidat dominația plantatorilor albi și a amânat reformele politice mai largi cu încă un deceniu. Rebeliunea a inspirat și mișcări ulterioare, în special revoltele muncitorești din 1938, demonstrând potențialul rezistenței organizate împotriva opresiunii coloniale. Rebeliunea din Morant Bay rămâne un episod pivotal în istoria Jamaicăi, marcând prima provocare violentă pe scară largă a dominației coloniale britanice pe insulă.
Armata Nouă Model a capturat Wexfordul pe 11 octombrie 1649, încheind un asediu de trei luni și declanșând un masacru în masă. Orașul rezistase de când forțele confederate irlandeze și regaliste predaseră Dublinul, iar Cromwell ordonă cucerirea lui pentru a împiedica o bază de coastă pentru atacuri irlandeze ulterioare. Colonelul John Hewson conduse aproximativ 2.500 de infanteri și cavalerie în oraș, în timp ce o mică garnizoană de 300 de apărători irlandezi rămăsese. Asaltul începu cu focuri de artilerie care spargeau zidul vestic, după care soldații intrară pe străzi și incendiară depozitele de cereale și pânză. Relatările contemporane notează că aproximativ 2.000 de civili, inclusiv femei și copii, au fost uciși, și încă 500 de soldați au fost uciși sau capturați. Numărul mare de morți rezultă dintr-o politică deliberată de a teroriza alte orașe irlandeze pentru a le forța să se predea, politică articulată de Cromwell într-o scrisoare către Parlament în care scria că „nu se va acorda mila celor care s-au luat în brațe cu arme împotriva Commonwealth‑ului”.
Efectul militar imediat a fost eliminarea ultimului port major din sud‑est care ar fi putut susține o debarcare franceză sau spaniolă. Odată cu neutralizarea Wexfordului, marina parlamentară a putut patrula Marea Irlandei fără opoziție, iar fortărețele irlandeze rămase la Kilkenny și Clonmel au căzut în câteva luni. Economic, distrugerea cerealelor depozitate a cauzat o creștere bruscă a prețurilor alimentelor în Leinster, agravant condițiile de foamete pentru populația civilă. Sondajele de teren efectuate în 1650 au înregistrat confiscarea a 50.000 de acri în jurul Wexfordului, care au fost acordate soldaților și creditorilor englezi, deplasând proprietarii nativi irlandezi.
Pe termen lung, jaful a contribuit la plantarea sistematică a Irlandei de către protestanții englezi. Până în 1652, Legea pentru Colonizarea Irlandei a formalizat redistribuirea terenurilor, iar populația comitatului Wexford a scăzut cu aproximativ 30 la sută din cauza morților, deplasării și emigrației. Trauma masacrului a intrat în memoria colectivă irlandeză și a fost invocată de rebelii ulteriori ca dovadă a opresiunii engleze, influențând revolta din 1798 și Revolta Paștelui din 1916. Evenimentul a consolidat și reputația Armatei Nouă Model ca instrument nemilos al politicii cromwelliene, modelând relațiile diplomatice dintre Anglia și puterile europene care vedeau Commonwealth‑ul ca eficient militar și brutal în sancțiuni.
Jaful de la Wexford a marcat astfel un punct de cotitură în cucerirea Irlandei, transformând o regiune contestată într-o provincie controlată și punând bazele secolelor de conflict sectar.
