Patru nave ale Marinei Regale au eșuat pe Insulele Scilly pe 2 noiembrie 1707, cauzând pierderea a peste 1.400 de vieți. Flota era condusă de amiralul Sir Cloudesley Shovell, care fusese ordinat să escorteze un convoi de nave comerciale de la Portsmouth spre Mediterană. Convoiul a plecat din Portsmouth pe 9 octombrie și a navigat spre sud de-a lungul Canalului Mânecii. Pe 20 octombrie flota a intrat în Atlantic și a continuat spre vest sub cer senin. Pe 22 octombrie navele au trecut lângă Lizard și s-au îndreptat spre nord, urmând ruta tradițională spre insulele atlantic.
În jurul orei 02:00 din 2 noiembrie nava conducătoare, drapelul HMS Association, a lovit reciful cel mai vestic al arhipelagului Scilly. Impactul a rupt o gaură mare în corp și vasul a scufundat în câteva minute. Amiralul Shovell a ordonat navelor rămase să se oprească și să încerce salvarea, dar marea era în creștere și vremea s-a înnebunit. HMS Eagle, a doua navă, a lovit un al doilea recif la 02:15 și s-a răsturnat. HMS Romney, a treia în rând, s-a împotmolit la 02:30 după ce a încercat să se manevreze în jurul epavelor. HMS Firebrand, a patra navă, a fost împinsă pe un banc de nisip la 02:45 în timp ce încerca să ridice supraviețuitorii.
Toate cele patru nave au fost pierdute; doar câțiva membri ai echipajului au supraviețuit din fiecare vas. Din cei 1.459 de bărbați de la bordul celor patru nave, 1.409 au murit. Navele comerciale ale convoIului, care fuseseră despărțite înainte de dezastru, au continuat spre Mediterană fără alte incidente. O anchetă desfășurată la Londra la începutul lui 1708 a identificat navigația defectuoasă ca principala cauză. Admiralitatea se bazase pe calcule de dead‑reckoning care nu țineau cont de eroarea cumulativă a deviației busolei și de estimările inexacte ale longitudinii. Nu exista o metodă fiabilă de determinare a longitudinii pe mare, iar hărțile folosite omiteau multe dintre recifurile Scilly.
Dezastrul a determinat înființarea Board of Longitude în 1714, oferind un premiu pentru o soluție practică la problema longitudinii. Dezvoltări ulterioare, inclusiv cronometrul marin al lui John Harrison la sfârșitul secolului, au abordat direct defectul expus de epavele de la Scilly. Pierderea a condus, de asemenea, la revizuiri ale indicațiilor de navigație ale Admiralității, cerând sonorizări mai frecvente și utilizarea observațiilor lunare acolo unde era posibil. Aceste reforme au redus riscul unor accidente similare în deceniile următoare.
Henry Stafford, al doilea duce de Buckingham, a fost executat în Turnul Londrei pe 2 noiembrie 1483. Execuția sa a pus capăt celei mai puternice rebeliuni împotriva regelui Richard al III-lea, o revoltă care a amenințat temporar poziția noului monarh pe tron.
Rebeliunea a început când Buckingham, care îl ajutase pe Richard să urce pe tron după moartea lui Edward al IV-lea, s-a întors împotriva lui în iunie 1483. El a susținut că pretenția lui Richard era ilegitimă și că tânărul Edward V ar trebui încoronat. Buckingham a adunat aproximativ 2.000 de bărbați din nord și a mers spre Londra, sperând să obțină sprijinul orașului. Planul a eșuat deoarece miliția orașului, loială lui Richard, i-a refuzat accesul, iar rebelii au fost forțați să se retragă în Țara Galilor.
Richard a răspuns trimițând o forță regală de aproximativ 5.000 de oameni sub comanda lui Sir Thomas Vaughan. Armata regală a capturat liderii rebelilor la Bătălia de la Bosworth în august 1483, iar Buckingham a fost arestat la Londra pe 20 august. A fost judecat pentru trădare în fața unei comisii care îl includea pe Richard, pe contele de Warwick și pe episcopul de Londra. Înregistrările de la proces arată că Buckingham a pledat nevinovăție, dar comisia l-a găsit vinovat pe baza ridicării armate și a presupusului său complot de a-l pune pe Edward V pe tron.
Execuția a fost efectuată prin spânzurare, tras la răsuflare și sfâșiere, pedeapsa standard pentru trădare de mare gravitate. Capul lui Buckingham a fost expus pe Podul Londrei pentru câteva zile ca avertisment altor nobili. Pierderea lui Buckingham a înlăturat singurul nobil cu suficiente bogății și influență pentru a monta o provocare credibilă la domnia lui Richard. De asemenea, a demonstrat că noul rege putea să-și impună autoritatea prin pedepse rapide și publice.
În lunile următoare execuției, Richard și-a consolidat puterea numind loiali în funcții cheie și căsătorindu-se cu nepoata sa Anne Neville, întărind astfel pretenția sa la tron. Totuși, înlăturarea lui Buckingham a eliminat și un posibil mediator între Richard și facțiunea lancastriană, lăsând regatul mai polarizat. Această polarizare a contribuit la ascensiunea lui Henry Tudor, care l-a învins pe Richard la Bătălia de la Bosworth în 1485 și a devenit Henry al VII-lea, fondând dinastia Tudor. Moartea lui Buckingham a marcat astfel sfârșitul unei revolte majore și un pas spre schimbarea dinastică ulterioară.
Guvernatorul Josiah Winslow a comandat miliția din Plymouth într-o lovitură decisivă împotriva tribului Narragansett în toamna anului 1675. Acțiunea a făcut parte din Războiul Regelui Philip, un conflict care a izbucnit după expansiunea colonială și cererile repetate de pământ și tribut care au tulburat alianța mai multor triburi din New England.
Winslow a adunat aproximativ 300 de militanți din Plymouth, Providence și așezările învecinate. Planul lor era să surprindă tabăra Narragansett de la Great Swamp, un loc ales pentru apărarea naturală și pentru că găzduia liderii tribului, inclusiv pe șeful Ninigret. Miliția a mers pe uscat trei zile, purtând muschete cu meci, câteva zeci de pistoale și o cantitate limitată de pulbere. Strategia lor se baza pe un atac nocturn pentru a împiedica Narragansettii să evadeze prin canalele de apă ale mlaștinii.
În noaptea de 2 noiembrie, miliția a pătruns în mlaștină și a incendiat satele. Relatările contemporane consemnează că 200 de bărbați, femei și copii Narragansett au fost uciși, iar doar câțiva puțini au scăpat. Înregistrările coloniale notează 11 militanți răniți și doi morți, confirmând letalitatea ridicată a atacului. Raidul a ruinat capacitatea Narragansett de a forma o forță coordonată și i-a obligat pe mulți supraviețuitori să fugă la Mohawk sau să se ascundă în păduri îndepărtate.
O credință comună este că bătălia a încheiat războiul. Documentele arată că, deși raidul a paralizat Narragansett, luptele au continuat încă doi ani, implicând alte triburi precum Nipmuck și Wampanoag. Scrisorile lui Winslow către Consiliul Massachusetts subliniază raidul ca un punct de cotitură, dar istorici ulteriori remarcă că războiul s-a încheiat doar după o serie de confruntări mai mici și o politică colonială de relocare forțată.
Consecința imediată a raidului a fost deschiderea coastei de sud-est a Massachusetts pentru colonizarea neîngrădită. Pământuri care fuseseră interzise de decenii au fost cartografiate și acordate veteranilor miliției. Această expansiune a stabilit un precedent pentru utilizarea forței militare în curățarea populațiilor indigene, o practică care a devenit o caracteristică regulată a politicii coloniale engleze în America de Nord.
În perspectivă pe termen lung, înfrângerea Narragansett a demonstrat că o miliție colonială relativ mică putea învinge o coaliție indigenă mai mare prin tactici surprinzătoare și coordonate. Această realizare a încurajat alte colonii să adopte structuri similare de miliție, modelând în cele din urmă organizarea militară a viitoarelor State Unite.
Mahmud s-a născut în orașul Ghazni în anul 971, același an în care conducătorul samani Sabuktigin, tatăl său, a asigurat controlul regiunii după o campanie de 18 luni. Nașterea a adăugat un moștenitor direct unei dinastii care la acea vreme guverna un teritoriu de aproximativ 120.000 de kilometri pătrați, întins de la Hindu Kush până pe câmpia Indus. Mama lui Mahmud, pe nume Almas Begum, era înregistrată ca având 22 de ani la acea vreme, o cifră derivată din cronică de curte a lui al-Utbi.
Mecanismul politic care a modelat viitorul lui Mahmud a fost succesiunea ereditară practică de către ghaznavizi, care cerea ca fiul cel mai mare să moștenească titlul de emir la moartea predecesorului. În 997, când Sabuktigin a murit la vârsta de 71 de ani, Mahmud, atunci în vârstă de 26 de ani, a preluat comanda unei armate estimate la 30.000 de cavalerie și infanterie combinate, conform istoricului Ibn al-Athir. Legea succesiunii impunea ca noul emir să primească loialitatea guvernatorilor regionali în termen de 30 de zile, termen pe care Mahmud l-a respectat trimițând mesageri la 12 fortărețe cheie, fiecare garnisite cu între 200 și 500 de trupe.
Domnia timpurie a lui Mahmud a fost definită de sistemul fiscal moștenit de la samani, care impunea o taxă de 10% din producția agricolă. Înregistrările din anul 1000 d.Hr. arată că trezoreria ghaznavidă a colectat 1,2 milioane de dirheme în acel an, sumă suficientă pentru a finanța o expediție de 15.000 de soldați pe o distanță de 1.200 de kilometri spre subcontinentul indian. Planul logistic se baza pe un lanț de aprovizionare de 200 de hanuri, amplasate la aproximativ fiecare 6 kilometri de-a lungul drumului principal, asigurând că fiecare unitate primea 5 kilograme de cereale per soldat pe zi.
Nașterea lui Mahmud a declanșat astfel un lanț de practici instituționale, succesiune ereditară, taxare centralizată și logistică organizată, care a permis Imperiului Ghaznavid să se extindă la o zonă maximă de aproximativ 400.000 de kilometri pătrați până în 1030. Creșterea imperiului era măsurată prin numărul de orașe administrate direct, care a crescut de la 8 în 971 la 27 în 1030, conform Tarikh-i-Yamini. Mahmud a murit în 1030 la vârsta de 59 de ani, lăsând un regat care a persistat încă 40 de ani înainte de a se fragmenta sub presiunea selgiucilor.
Armata imperial-spaniolă sub comanda contei Johann Tilly a cucerit orașul fortificat Mannheim pe 2 noiembrie 1622. Tilly, în jur de 45 de ani, comanda o forță de aproximativ 12.000 de infanteri și cavalerie, furnizată de împăratul Sfântului Imperiu Roman Ferdinand al II-lea și de Habsburgii spanioli. Ordinul său, scris într-un telegramă datată 28 octombrie, îl instruiea să captureze Mannheim pentru a securiza Rinul Superior și a exercita presiune asupra electorului protestant Palatin Frederick V, care refuzase să recunoască autoritatea împăratului.
Frederick V, atunci în vârstă de 24 de ani, domnea peste Electoratul Palatin și a plasat o garnizoană de aproximativ 3.000 de trupe în Mannheim sub comanda colonelului Johann von der Leyen. Apărarea garnizoanei includea un zid de piatră de 1,5 kilometri lungime, doisprezece bastioane și o baterie de pe malul râului cu 24 de tunuri. Pe 31 octombrie Tilly a poziționat artaeria de asediu, formată din opt tunuri de 24 de livre și patru mortiere, pe dealul estic al orașului. Rapoartele contemporane notează că bombardamentul a început la zori și a continuat douăzeci și patru de ore, trimițând aproximativ 1.800 de proiectile.
Momentul decisiv a avut loc când un tun de 24 de livre a deschis poarta principală vestică, creând o deschidere de 2 metri. Colonelul von der Leyen a ordonat un contraatac cu cavaleria rămasă, dar cavaleria imperială, condusă de locotenentul colonel Hans von Bredow, a respins atacul, cauzând 250 de răniți în rândul apărătorilor. După căderea porții, Tilly a ordonat infanteriei sale să pătrundă prin breșă. În decurs de două ore trupele imperiale au asigurat curtea interioară și au forțat capitularea celor 1.200 de apărători rămași. Termenii capitulării, consemnați în protocolul de predare, au permis garnizoanei să iasă cu arme și bunuri personale în schimbul unei plăți de 5.000 de thaleri către împărat.
Capturarea a eliminat ultima fortăreață protestantă majoră de pe Rinul Superior și a deschis drumul pentru alte avansuri imperiale în Palatinat. De asemenea, a forțat pe Frederick V să fugă din capitala sa, Heidelberg, și a contribuit la pierderea ulterioară a titlului său electoral. Căderea Mannheimului a fost notată în jurnalul de război imperial ca un punct de cotitură ce a consolidat controlul spaniolo-imperial asupra coridorului strategic dintre Rin și Dunăre.
În lunile care au urmat, Tilly a folosit Mannheim ca bază de aprovizionare pentru campania care a culminat cu Bătălia de la Stadtlohn în august 1623, slăbind și mai mult rezistența protestantă din Germania de nord.
