Înainte de 1520 coroana spaniolă deținea coasta atlantică a Americii de Sud, dar nu avea o rută dovedită spre Pacific. Exploratorul portughez Vasco da Gama deschisese un drum maritim spre India în 1498, iar Tratatul de la Tordesilias din 1494 împărțea teritoriile recent descoperite între Spania și Portugalia. Regele Carol I al Spaniei finanțò astfel o expediție pentru a ajunge la Insulele de Condimente navigând spre vest, sperând să evite rutele controlate de portughezi în jurul Africii.
Expediția plecă din Sevilla în 1519 cu cinci nave și aproximativ 270 de oameni, sub comanda lui Ferdinand Magellan, un nobil portughez care intrase în slujba spaniolă. Carta sa solicita o trecere spre vest către Indiile de Est și promitea o parte din orice încărcătură de condimente. După traversarea Atlanticului, flota petrecu iarna 1519‑1520 în America de Sud, explorând Río de la Plata și coasta patagoneză. În octombrie 1520 flota intră în canalul îngust și labirintic de la capul sudic al continentului, care mai târziu purta numele lui Magellan.
Navele lui Magellan navigară strâmtoarea pe parcursul a trei săptămâni, pierzând o navă, Santiago, după ce se izbește de un recif ascuns. Din cei 237 de membri ai echipajului care intrară în strâmtoare, 223 ieșiră pe partea Pacificului. Trecerea cu succes dovedi existența unei rute maritime continue între Atlantic și Pacific, contrazicând hărțile anterioare care arătau o barieră terestră solidă la capătul continentului.
Consecința imediată fu că flota intră în Oceanul Pacific pe 1 noiembrie 1520, devenind prima europenă care făcu acest lucru. Descoperirea forța autoritățile portugheze să recunoască o revendicare spaniolă asupra rutelor vestice, deși Tratatul de la Zaragoza din 1529 încercă mai târziu să rezolve disputa alocând longitudini specifice fiecărei coroane. Expediția lui Magellan continuă spre est prin Pacific, ajungând în Filipine în 1521, unde Magellan fu ucis. Doar o navă, Victoria, se întoarse în Spania în 1522 cu 18 supraviețuitori și o încărcătură modestă de condimente, livrând un profit de aproximativ 50% din investiția inițială.
Navigarea strâmtorii deschise un nou coridor comercial care susținu mai târziu comerțul galionului de la Manila, legând Asia și Americile timp de peste două secole. De asemenea, demonstră fezabilitatea circumvoluției globale, influențând călătoriile ulterioare ale altor puteri europene.
Cutremurul din Lisabona din 1755 a distrus majoritatea orașului și a ucis aproximativ 60.000 de oameni. Seismologii estimează că seismul a avut originea pe linia de fault Azore, Gibraltar, unde plăcile africană și eurasiatică alunecă una pe lângă alta, eliberând energie echivalentă unui eveniment de magnitudine 8,5. Ruptura a trimis unde de șoc prin Peninsula Iberică, iar deplasarea verticală bruscă a fundului marin a generat un tsunami care a ajuns pe coasta portugheză în câteva minute, smulgând navele din port și inundând cartierele joase.
Relatări contemporane au consemnat că șocul principal a durat aproximativ un minut, după care replicele au continuat câteva zile. Catedrala din Lisabona s-a prăbușit, iar palatul regal a fost redus la dărâmături, lăsând curtea portugheză fără adăpost. Regele José I a supraviețuit deoarece se afla la reședința de vară regală din Queluz, dar pierderea clădirilor administrative ale capitalei a obligat guvernul să funcționeze din adăposturi temporare. Dezastrul a distrus, de asemenea, majoritatea arhivelor orașului, eliminând multe surse primare pentru istorici ulteriori.
Răspunsul imediat a fost organizat de marele căpitan de Pombal, ministrul șef al regelui. El a ordonat curățarea resturilor, construirea de barăci temporare și înființarea unei comisii centrale pentru coordonarea ajutorului. Pombal a decretat celebrul ordin că „orașul trebuie reconstruit pe un plan rațional”, impunând coduri stricte de construcție care cereau cadre din lemn și pereți flexibili pentru a rezista viitoarelor cutremure. Aceste reglementări, cunoscute sub denumirea de stilul pombalin, au fost aplicate pe noua rețea de străzi care a înlocuit dispunerea medievală. Până în 1760, aproximativ 15.000 de case noi fuseseră ridicate, oferind adăpost pentru aproximativ jumătate din populația strămutată.
Cutremurul a declanșat, de asemenea, o criză intelectuală profundă în întreaga Europă. Filosofi precum Voltaire și Rousseau au dezbătut dacă un plan divin ar putea permite o astfel de distrugere, influențând critica iluministă a autorității religioase. În Portugalia, catastrofa a accelerat declinul puterii aristocrației și a crescut dependența coroanei de funcționarii birocratici, punând bazele administrației moderne de stat.
Efectele pe termen lung au inclus înființarea primei observatorii seismologice din Portugalia în 1761, care a început înregistrarea sistematică a cutremurelor. Lisabona reconstruită a devenit un model de planificare urbană, iar metodele sale de construcție rezistente au fost studiate de ingineri din întreaga lume. Evenimentul a remodelat astfel societatea, guvernarea și practica științifică portugheză, în timp ce pierderea de vieți și de patrimoniu cultural a rămas un memento dur al vulnerabilității naturale.
Napoleon Bonaparte a ordonat Grande Armée să traverseze Dunărea și să lovească inima Austriei în noiembrie 1805. Forța franceză număra aproximativ 165.000 de bărbați, organizată în șase corpuri, fiecare condus de un mare care putea opera independent menținând legătura cu un stat central. Acest sistem de corpuri permitea atacuri simultane pe multiple puncte ale liniei austriece, o metodă niciodată aplicată la o asemenea scară în Europa.
Armata austriacă avea aproximativ 120.000 de soldați sub comanda Arhiducelui Charles, răspândiți de-a lungul unei linii defensive de la Viena până la cotul Dunării. Napoleon și-a concentrat corpul principal lângă Ulm, unde a ordonat marelui Michel Ney să simuleze o retragere, atrăgând forțele austriece spre nord. În același timp, marele Louis‑Nicolas Davout a mers spre est cu 30.000 de bărbați, asigurând podul de la Regensburg și tăind ruta de aprovizionare a Austriei. Folosirea franceză a marchărilor forțate rapide, a sincronizării precise și a bombardamentelor de artilerie coordonate a creat un șoc logistic pe care austriecii nu l-au putut contracara.
Pe 2 noiembrie francezii au cucerit orașul fortificat Braunau, forțând comandantul austriac să abandoneze poziția cu o pierdere de 5.000 de bărbați și 30 de tunuri. Până pe 11 noiembrie francezii înconjuraseră armata austriacă la Bătălia de la Austerlitz, deși acea bătălie a avut loc după invazia inițială. Rezultatul imediat al campaniei din noiembrie a fost capitularea forțelor austriece din regiunea Dunării, cu 30.000 de prizonieri capturați și alți 70.000 de soldați forțați să se retragă spre Boemia.
Succesul lui Napoleon se baza pe integrarea unei structuri de comandă unificate, a cărucioarelor de aprovizionare standardizate și a utilizării cărucioarelor interschimbabile ale artileriei franceze, care permiteau redeploy rapid. Fiecare corp purta propriul parc de artilerie, reducând nevoia de o rezervă centrală și permițând concentrarea rapidă a focului acolo unde inamicul era cel mai slab. Această inovație logistică însemna că francezii puteau susține operațiuni ofensive departe de bazele lor, o capacitate anterior imaginată doar pentru raiduri mici.
Invazia a forțat Austria să caute pace, ducând la Tratatul de la Pressburg din 26 decembrie 1805. Tratatul a cedat Tirolul, Veneția și alte teritorii Franței și aliaților săi și a dizolvat Sfântul Imperiu Roman, care existase de peste un mileniu. Modelul francez de autonomie la nivel de corp și logistică integrată a devenit standardul pentru armatele moderne, demonstrând că o singură forță bine organizată poate atinge obiective strategice pe un front larg fără a se baza pe alianțe locale.
Cardinalul Giuliano della Rovere a fost ales Papă pe 1 noiembrie 1503, luând numele de Iulius al II-lea. Conclavul care l-a ales a început pe 30 octombrie, după moartea Papei Pius al III-lea, care a domnit doar douăzeci și patru de zile. Douăzeci și patru de cardinali au intrat în Capela Sixtină, au sigilat ușile și au votat prin metoda tradițională de ardere a buletinelor și citirea fumului. În a doua zi, după trei scrutinuri, fumul negru s-a risipit și a apărut fumul alb, semnalând că s-a atins o majoritate de două treimi pentru della Rovere.
Cardinalul care a asigurat voturile decisive a fost Rodrigo Borgia, ulterior Papă Alexandru al VI-lea, care mai înainte promisese sprijin lui della Rovere în schimbul restaurării beneficiilor familiei Borgia în regiunea Romagna. Facțiunea lui della Rovere, condusă de nepotul său, cardinalul Giuliano della Rovere, a mobilizat voturi suplimentare promițând restaurarea terenurilor confiscate de la familia Orsini în timpul papatului anterior. Numărul final înregistrat de arhivistul papal a fost de 24 de voturi pentru della Rovere, 0 pentru orice alt candidat.
La ora 15:00, pe 1 noiembrie, noul papă a fost întrebat să aleagă numele papal. A ales Iulius, invocând împărații romani antici și semnalând dorința de a restabili puterea temporală papală. A primit tiara papală și palliumul într-o scurtă ceremonie în Capela Sixtină, după care a emis prima sa bulă papală, „Quamvis admodum”, confirmând numirea rudelor apropiate în episcopate cheie.
Iulius al II-lea a început imediat să inverseze politicile predecesorilor săi. A reinstaurat ordinele militare desființate de Papă Alexandru al VI-lea, ridicând o armată de 20.000 de mercenari pentru a apăra Statele Papale de incursiunile franceze. De asemenea, a comandat reconstrucția Bazilicii Sfântul Petru, alocând 2 milioane de ducați din trezoreria papală pentru proiect. În șase luni a încheiat un tratat cu regele Ludovic al XII-lea al Franței, cedând orașul Bologna în schimbul trupelor franceze pentru apărarea granițelor de nord ale Statelor Papale.
Alegerea lui Iulius al II-lea a marcat un punct de cotitură în peisajul politic al Italiei renascentiste. Prin consolidarea autorității papale, extinderea forței militare și inițierea unor lucrări arhitecturale majore, a pregătit scena pentru conflictele ulterioare ale Războaielor Italice și pentru înflorirea culturală a Renașterii înaltă.
Factorul decisiv din noiembrie 1141 a fost capturarea regelui Ștefan de către forțele loiale împărătesei Matilde la Bătălia de la Lincoln. Închisoarea lui Ștefan a obligat nobilimea să aleagă un nou conducător, iar consiliul de la Winchester l-a ales pe Matilda ca „Doamnă a englezilor” pe 22 iunie 1141. Această alegere se baza pe principiul juridic conform căruia un rege putea fi destituit de un consiliu dacă pierdea sprijinul vasalilor săi, un precedent stabilit în timpul domniei anterioare a lui Henric I.
Pretenția Matildei deriva din tatăl ei, Henric I, care a numit-o moștenitoarea sa după moartea singurului său fiu. Totuși, succesiunea a fost contestată deoarece mulți baroni preferau un conducător de sex masculin. Când Ștefan a preluat tronul în 1135, s-a bazat pe o încoronare rapidă și pe sprijinul unor conte puternici. Războiul civil rezultat, cunoscut sub numele de Anarhia, a produs alianțe fluctuante și asedii frecvente.
Decizia consiliului din iunie i-a conferit Matildei autoritate, dar ea nu a obținut niciodată o încoronare. A intrat în Londra în septembrie 1141 și a fost recunoscută de oficialii orașului, totuși s-a confruntat cu rezistența clerului de la Canterbury și a nobililor care se temeau de legăturile ei strânse cu Sfântul Imperiu Roman. Incapacitatea ei de a asigura o coroană a reflectat realitatea politică că legitimitatea necesita atât sprijinul nobil, cât și pe cel ecleziastic.
Eliberarea lui Ștefan în noiembrie a urmat o răscumpărare negociată de 3000 de mărci plătită de susținătorii săi. La întoarcerea în capitală, el a recâștigat tronul fără alte vărsări de sânge, deoarece mulți dintre aliații Matildei s-au întors de partea lui după ce aceasta nu a reușit să cucerească Turnul Londrei. Consiliul care o alesese pe ea s-a dizolvat, iar Ștefan a fost încoronat din nou la Westminster Abbey pe 8 decembrie 1141.
Consecința imediată a fost un impas reînnoit. Niciuna dintre părți nu a putut obține o victorie decisivă, ducând la o perioadă prelungită de război localizat care a durat până la Tratatul de la Wallingford din 1153. Acest tratat a recunoscut pe Ștefan ca rege pe viață, numind pe fiul Matildei, Henric, ca succesor al său. Episodul demonstrează cum succesiunea medievală depindea de o combinație de capturare militară, decizii ale consiliului și aprobare ecleziastică, mai degrabă decât de un simplu transfer de putere după o bătălie.
