Bătălia din Gettysburg Se Încheie—Victoria Uniunii

La ora 13, pe 3 iulie 1863, 12.500 de soldați confederați au ieșit din tranșee și au pornit în marș printr-un câmp de ovăz ars de soare. Aveau să traverseze circa 1.600 de metri de teren complet deschis. În fața lor stăteau zece baterii de artilerie UnionistĂ, ochii ofițerilor deja pe cărări. Aproape jumătate dintre cei care au pornit nu vor mai reveni.

George Pickett, generalul din Virginia care conducea atacul, avea 38 de ani și părul lung până la umeri — stil pe care și-l păstrase de pe vremea când ofiteru la Mexic. A vorbit cu Robert E. Lee în dimineață. Lee, comandantul suprem, i-a spus ceva ciudat: "Veți conduce forța, iar eu voi sta deoparte." Nu din frică. Din calcul. Lee vedea deja șirul de morminte și voia să se-ntâmple repede.

Soldații mergeau în linie perfectă. Mulți aveau sub 20 de ani. James Holbrook, un băiat de 17 ani din Carolina de Nord, purta în buzunar o scrisoare din care mama-i cerea ca măcar o dată să scrie cu adevărul despre război. Nu o făcuse niciodată. Lângă el mergea un bătrân cu mustață gri, care plângea în tăcere — colegul de unitate ți-l fusese fiu. Niciun document despre asta. Nicio mențiune. Doar doi oameni care mergeau spre foc.

Când artileria UnionistĂ a deschis focul, zgomotul a fost o cascadă neîntreruptă de tunet și praf. Miros de sulf și carne arsă se-ntindea peste câmp. Soldații confederați au alergat, au țipat rebel yell — acel strigăt agresiv pe care îl foloseau pentru intimidare. Dar un strigăt nu oprește tunuri.

După 50 de minute, ce era rămas din Pickett's Charge se-ntoarcea. Pickett s-a apropiat de Lee pe cal. I-a spus: "General, am pierdut o divizie." Nu "am fost-nvinși". "Am pierdut o divizie." Cuvintele unui om care trăia în spațiul dintre calcul și realitate. Lee i-a răspuns că vina e a lui, nu a Pickett. Un moment ciudat — comandantul suprem lua responsabilitatea în fața unui subordonat care-și pierduse 6.000 de bărbați în două ore.

Ceea ce nimeni nu-și imaginează: Lee nu credea cu adevărat că ar fi putut pierde. Ziua precedentă, vizitând spitalul de cărți, i-a spus unui ofițer rănit că "vedem mai des o infirmă decât o-nfrângere." Convingerea i-a otrăvit judecata. A tratat o șansă matematică ca pe o certitudine.

Seara, muzica s-a oprit din tabere. Următoarele două zile, Lee s-a retras. Armata de Nord putea merge acum spre Sud fără opoziție majoră. În 22 de luni, Lincoln va fi asasinat. În patru ani, Sud-ul va fi îngropat în datorii și cenuși. Dar asta e povestea de după. În iulie 1863, pe câmpiile din Pennsylvania, ceea ce murea era ideea în sine că Sud-ul poate câștiga.

Să-ți imaginezi o cutie neagră, cât o ciocolată mare, care costă 25 de dolari pe 4 septembrie 1888. Nu sună revoluționar, dar într-o zi când fotografiarea era doar pentru bogații cu 49 de dolari, 15 kilograme de echipament și o înțelegere profundă de chimie, această cutie neagră a fost o revoltă.

George Eastman s-a născut pe 3 iulie 1844 în Waterville, New York, într-o familie care nu era bogată. Tatăl lui a murit când George avea doar 8 ani, iar asta l-a învățat o lecție pe care mulți oameni o înțeleg prea târziu: dacă vrei ceva, iei-o în mâini. La 24 de ani lucra într-o bancă din Rochester, iar seara studia fotografia pe cont propriu. Nu ca hobby — ca obsesie.

Acum, fotografia din 1870 era pentru nebuni sau oameni cu timp abundent. Pentru a face o singură poză, trebuia să transporti o cameră din lemn de 20 de kilograme, 8 până la 12 plăci de sticlă sensibile, chimicale toxice și o cămăruță întunecată portativă. Pretul? Intre 100 și 125 de dolari — cat salariul unui muncitor din 2 luni. George s-a gândit: de ce doar bogații au dreptul să-și amintească cum arătau în tinerețe?

Astfel, timp de 8 ani a muncit la bancă și experimenta cu filmul. În 1884 a brevetat «rola fotografică» — o bandă de celuloză subțire care putea ține 100 de fotografii în loc de 12 plăci de sticlă. Era mic, ușor, și schimba totul. În 1888, camera Kodak era gata: o cutie neagră simplă, fără butoane confuze, fără reglaje complicate. Costă 25 de dolari. Conținea 100 de fotografii. Linia de advertising a lui Eastman era genială în simplitatea ei: «You push the button, we do the rest.» Cinci cuvinte care au făcut fotografia să fie pentru toți, nu doar pentru inițiați.

Kodak a crescut ca o vegetație sălbatică. În 1902, compania avea 3000 de angajați și controla 90% din piața fotografiei mondiale. În 1927, Eastman era bogat ca un mic regat — estimările vorbesc despre 75 de milioane de dolari în avere actuală. Singurul his care a făcut viața oamenilor mai ușoară era un om care nu știa cum să o facă pe a sa mai ușoară.

Eastman era meticulos și obsesiv. Mânca la aceleași ore, se culca la aceleași ore, control totul. În 1930, la 77 de ani, trupul i se răvășea. Artrita, problemele de prostată, o depresie care nu se mai termina. Pe 14 martie 1932, în casa sa din Rochester, New York, s-a dus în birou, a scris o scrisoare de 6 cuvinte — «My work is done» — și și-a pus o revolvă la piept.

Omul care a democratizat fotografia, care a făcut tehnologia accesibilă maselor, nu a știut cum să-și facă propria viață mai puțin complicată.