Este înființat Principatul Transilvaniei

În dimineața zilei de 16 august 1570, în Speyer, aerul din jurul vechii catedrale părea să freamăte sub o solemnitate neobișnuită, deși, pentru mulți, nu era decât o altă zi toridă de vară. Un miros de pământ ud, de la o ploaie scurtă în timpul nopții, se amesteca cu cel de pâine proaspăt coaptă și de fum de lemn, urcând din hornurile orașului. Pe străzile pietruite, negustorii își aranjau mărfurile, iar căruțele zornăiau, purtând ecoul unor secole de negoț și de intrigi. Nimeni nu bănuia, probabil, că în spatele zidurilor groase ale unei reședințe temporare, destinul unei regiuni întregi era pe cale să fie rescris, nu cu sânge și fier, ci cu cerneală pe pergament.

De aproape jumătate de secol, de la dezastrul de la Mohács din 1526, pământul unguresc fusese un câmp de bătaie și un teatru de marionete, cu Viena și Constantinopolul trăgând sforile. Regatul Ungariei, cândva o putere redutabilă, fusese sfâșiat în trei: vestul sub Habsburgi, centrul sub ocupație otomană directă și estul, o bucată de pământ plină de promisiuni și de pericole, cunoscută drept Transilvania. Aici, un tânăr suveran, Ioan Sigismund Zápolya, fiul ultimului rege ungur autohton, se autointitula Rege al Ungariei, o coroană pe care o moștenise mai mult ca o povară, un ghimpe în coasta puternicilor săi vecini.

Era o situație complicată, de genul celor care fac marile puteri să strâmbe din nas. Ioan Sigismund fusese crescut în umbra otomană, cu „protecția” Sultanului Selim al II-lea, o protecție care semăna mai degrabă cu o lesă aurită. De cealaltă parte, Maximilian al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman și Arhiduce al Austriei, nu renunțase niciodată la pretențiile sale asupra întregii Ungarii. Ani la rând, delegații purtaseră mesaje, amenințări și oferte între curțile regale, într-un dans diplomatic epuizant. Pacea, oricât de fragilă, era mai de preț decât un război continuu care nu aducea decât pustiire.

Tratatul de la Speyer, semnat în acea zi de august, a fost punctul culminant al acestor negocieri. Ioan Sigismund, în vârstă de doar treizeci de ani, a făcut pasul cel mare. A renunțat la titlul de Rege al Ungariei. Nu a fost o abdicare completă, ci mai degrabă un schimb strategic de cărți. În schimb, a fost recunoscut ca Prinț al Transilvaniei și al câtorva comitate ungurești vecine, sub suzeranitatea lui Maximilian. O mică ironie a sorții, având în vedere că de facto, protectorul său rămânea tot Sultanul. Era un compromis complex, o recunoaștere a realității geopolitice: Transilvania devenea un principat autonom, un stat-tampon între două imperii gigantice, cu o identitate proprie, distinctă.

Această mișcare a avut consecințe profunde. Transilvania a început să înflorească, devenind un focar de toleranță religioasă într-o Europă sfâșiată de războaie confesionale. Aici, luteranii, calvinii, unitarienii și catolicii puteau coexista, cel puțin pe hârtie, dacă nu întotdeauna și în practică, sub umbrela unei legi unice. Era un experiment social și politic rar întâlnit la acea vreme. De la titlul de rege, care îi aducea mai degrabă bătăi de cap și dependență, Ioan Sigismund a ales pragmatic să devină un „prinț”. Câteodată, a renunța la o bucată din coroană înseamnă, de fapt, a o consolida. Moștenirea sa, Principatul Transilvaniei, a dăinuit aproape un secol și jumătate, o mărturie a ingeniozității diplomatice și a necesității de a supraviețui între ciocan și nicovală.

Bătălia însăși nu este numită după zgomotul oțelului sau al trâmbițelor, ci după o retragere atât de precipitată încât a intrat în folclor. Imaginați-vă scena: o cavalerie franceză magnifică, renumită pe tot cuprinsul Europei, se întoarce brusc, folosindu-și pintenii nu pentru a ataca, ci pentru a fugi. Nu este o simplă încăierare romanescă; este o înfrângere atât de completă, atât de ignominioasă, încât istoria o reține drept „Bătălia Pintenilor”. Dar cum ajunge o forță atât de mândră să se prăbușească atât de lamentabil?

Este 16 august 1513. Ne aflăm lângă Guinegate, în ceea ce este astăzi nordul Franței. Englezii, conduși de un tânăr și ambițios rege Henric al VIII-lea, asediază orașul Thérouanne. Henric, abia împlinind 22 de ani, visează să recucerească gloria engleză pierdută în Franța, să devină un rege războinic aidoma predecesorilor săi medievali. Nu este singur; socrul său, împăratul Maximilian I, însuși Împăratul Sfântului Imperiu Roman, îl însoțește, deși probabil mai mult pentru aurul englez decât pentru convingeri geopolitice. Maximilian, un maestru al războiului mercenar, servește efectiv ca sfetnic militar plătit al lui Henric, un detaliu care trebuie să fi stârnit cel puțin câteva sprâncene printre monarhii Europei.

Francezii, sub comanda marchizului de Rothelin și ducelui de Longueville, sunt aici pentru a sparge asediul și a aproviziona garnizoana înfometată a Thérouanne-ului. Ei își adună forțele – aproximativ 7.000 de cavaleri grei și 2.000 de mercenari – cu intenția de a executa o manevră îndrăzneață: vor trece în viteză pe lângă liniile englezești, aruncând provizii în oraș. O tactică riscantă, bazată pe viteza și șocul cavaleriei lor superioare, menită să-i prindă pe englezi nepregătiți. Cavalerii francezi, cu armuri strălucitoare și penaje impunătoare, se avântă cu încredere, crezând că simpla lor prezență va intimida inamicul.

Dar englezii sunt pregătiți. Comandantul cavaleriei ușoare engleze, lordul Herbert, alături de Henric și Maximilian, a anticipat mișcarea francezilor. Pe măsură ce cavalerii francezi se apropie, întâmpină nu doar focul arcașilor și al artileriei engleze, ci și o cavalerie ușoară bine poziționată. Acum, momentul crucial se desfășoară. Francezii, surprinși de rezistența acerbă și de focul puternic, ezită. Ordinea lor se spulberă. Unii încearcă să riposteze, alții se panichează. Un val de confuzie se răspândește printre rânduri.

Este haos. Un zgomot distinct, metalic, se aude pe câmpul de luptă: zdrăngănitul pintenilor. Cavalerii francezi, în loc să-și înfrunte soarta cu sabia, își bat caii cu pintenii pentru a fugi cât mai repede. Nu este o retragere tactică, ci o debandadă. În doar câteva minute, întreaga forță franceză se transformă într-o masă dezordonată de oameni și cai care se împrăștie în toate direcțiile, lăsându-și în urmă stindardele, armele și, cel mai important, onoarea. Henric al VIII-lea și Maximilian I se avântă personal în urmărire, capturând numeroși nobili francezi, inclusiv pe ducele de Longueville. Împăratul Maximilian, se spune, chiar i-ar fi strigat lui Henric: „Sire, cei care fug sunt ai voștri!”

Această bătălie, cu numele ei atât de sugestiv, este o dovadă a modului în care reputația și mândria pot fi spulberate într-un singur moment de panică. Deși nu a fost o bătălie de anvergură ca altele din Războaiele Italiene, a avut un impact psihologic imens. A marcat prima victorie militară majoră a lui Henric al VIII-lea, contribuind la imaginea sa de rege-războinic, deși victoria a fost mai mult un rezultat al fricii inamice decât al unei strategii militare geniale din partea sa. Până la urmă, Thérouanne a căzut, dar visurile lui Henric de a recuceri vaste teritorii franceze au rămas, pentru moment, la fel de eterice precum praful ridicat de pintenii cavalerilor francezi în fugă.