Cuceririle arabe stabilesc dominația islamică în Levant

În dimineața zilei de 20 august 636, soarele răsărea peste câmpia Yarmouk, arzător și indiferent. Era o zi obișnuită pentru mulți, dar nu și pentru zecile de mii de soldați adunați pe malurile râului. De o parte, falanga imperială bizantină, o moștenire a Romei, disciplinată și îmbătată de propria sa grandoare, numărând, după unele estimări, până la 100.000 de oameni. De cealaltă, o forță arabă, adunată din deșert, numărând poate 20.000, poate 40.000, condusă de legendarul Khalid ibn al-Walid, „Sabia lui Allah”. Lumea de până atunci, o lume împărțită între imperii străvechi, era pe cale să se topească sub soarele sirian.

De secole, Levantul – inima lumii mediteraneene, un mozaic de culturi și credințe – fusese un bastion roman, apoi bizantin. Orașele sale prospere, de la Damasc la Ierusalim, erau centre de comerț, artă și teologie creștină. Administrația imperială, cu legile și taxele sale, era o prezență constantă, la fel de previzibilă ca răsăritul. Oricine ar fi întrebat un cetățean din Antiohia, cu doar câțiva ani înainte, despre viitor, ar fi descris o continuitate a puterii bizantine, o ordine veche de un mileniu, eternă în percepția sa. Imperiul tocmai își revenise, cu prețul unor eforturi colosale, dintr-un război devastator cu perșii sasanizi, recucerind teritoriile pierdute. Victoria fusese dulce, iar restaurarea părea completă.

Însă, deșertul, din care nimeni nu se aștepta la o amenințare serioasă, fierbea. O nouă credință, islamul, unise triburile arabe. Sub conducerea lui Khalid, o serie de campanii rapide și brutale îi aduseseră pe arabi până la granițele bizantine. Când cele două armate s-au întâlnit la Yarmouk, bizantinii au adus cu ei nu doar superioritatea numerică, ci și o încredere înrădăcinată în propria lor supremație culturală și militară. Ei se așteptau la o victorie, poate dificilă, dar inevitabilă, o lecție dată acestor invadatori turbulenți veniți din nisip.

Ceea ce s-a întâmplat în acea zi și în zilele următoare a fost un dezastru de proporții epice pentru Bizanț. Disciplina arabă, mobilitatea forțelor lui Khalid și, mai ales, un vânt puternic de nisip care a bătut în ochii bizantinilor în momente cruciale, au transformat o bătălie într-un măcel. Legendele spun că unii soldați bizantini erau legați cu lanțuri unii de alții pentru a-și menține rândurile, o tactică care, în loc să-i ajute să reziste, i-a transformat în ținte imobile și i-a împiedicat să fugă. Mii de bizantini au fost împinși spre râul Wadi al-Ruqqad, unde s-au înecat sau au fost uciși în timp ce încercau să scape. Pierderile arabe au fost semnificativ mai mici, poate doar câteva mii.

Până la căderea serii, lumea se schimbase pentru totdeauna. Ceea ce fusese perceput ca o invazie temporară s-a transformat în prăbușirea unei epoci. În loc de o ordine veche de un mileniu, Levantul a intrat sub o nouă stăpânire. Un imperiu care se credea invincibil, care tocmai își sărbătorise victoria asupra unui alt gigant, a fost spulberat de o forță pe care o subestimase. Paradoxul crud este că victoria bizantină asupra perșilor, care le secătuise resursele și le epuizase armatele, a pregătit terenul perfect pentru ca o nouă putere să apară din deșert și să le răpească nu doar o provincie, ci însăși moștenirea. În scurt timp, Damascul, Ierusalimul și întreaga Sirie au trecut în mâinile musulmanilor, iar harta lumii nu a mai fost niciodată la fel.

Pământul, uscat de august, se ridică în nori groși de pulbere fină, lipindu-se de transpirația oamenilor și a cailor. Aerul tremură nu doar de căldura verii, ci și de anticipare. Nu este o dimineață obișnuită, ci zorii ultimei bătălii majore a Treizeci de Ani, o confruntare care, tehnic, nici nu trebuia să aibă loc. Negocierile de pace se târâiau deja de patru ani la Münster și Osnabrück. Dar, în ziua de 20 august 1648, lângă Lens, în nordul Franței, diplomația a făcut loc din nou oțelului. Miza? O carte de negociere mai bună, călcată în picioare de cizme și roți de tun. Ceea ce majoritatea uită este că acest măcel nu a fost o izbucnire disperată, ci o mutare de șah calculată, jucată cu viețile a mii de oameni epuizați de război. Condé știa că pacea se negocia deja; el voia doar să dicteze termenii.

De o parte, arhiducele Leopold Wilhelm, guvernatorul Țărilor de Jos Spaniole, un om mai priceput la hârții decât la manevrele de flancare, comanda un corp de armată hispano-german. De cealaltă, Louis al II-lea de Bourbon, Prinț de Condé, tânărul de 27 de ani supranumit Marele Condé, deja o legendă după Rocroi. Condé, cu acea aroganță calmă a geniului militar, a orchestrat o capcană. A simulat o retragere, lăsând flancurile vulnerabile pentru a atrage inamicul. Praful și fumul gros al unei mișcări aparente de repliere au ascuns adevărul: francezii se pregăteau să lovească.

Când forțele lui Leopold Wilhelm, crezând că francezii fug, au avansat dezorganizat, au fost primite de salve devastatoare de muschete. Pământul a explodat sub picioarele lor. Apoi, cavaleria franceză, condusă de Condé însuși, a apărut din perdeaua de praf ca o fantomă în galop. Nu a fost o încărcare frontală clasică; Condé a folosit o tactică mai fluidă, integrând cavaleria cu infanteria, o noutate letală. Caii tropăiau, iar aerul vibra de strigătele de luptă, de bubuitul tunurilor mici care vomitau ghiulele peste rândurile spaniole. Mirosul de praf de pușcă, de sudoare și de sânge proaspăt se amesteca într-un cocteil olfactiv al disperării.

În mai puțin de trei ore, bătălia s-a transformat dintr-o confruntare ordonată într-o debandadă pentru forțele habsburgice. Circa 8.000 de soldați spanioli și imperiali au fost uciși, răniți sau capturați. Din cele 18 batalioane ale lui Leopold Wilhelm, doar șase au reușit să se retragă în ordine. Francezii, în schimb, au pierdut sub 1.500 de oameni. Condé, cel care își aruncase armata în foc pentru a grăbi pacea, fusese la fel de aproape de un dezastru ca și de o victorie strălucitoare. O singură mișcare greșită, o singură estimare eronată, și harta Europei ar fi putut arăta complet diferit.

Victoria de la Lens a zdrobit ultima rezistență spaniolă la masa negocierilor. A fost lovitura de grație care a deblocat Pacea de la Westphalia, semnată două luni mai târziu, în octombrie. Această pace a remodelat Europa, a consacrat Franța ca putere dominantă și a redus influența Habsburgilor. Ironia este că, în timp ce negocierile de pace se încheiau, la Paris, poporul, exasperat de taxele pentru finanțarea războiului, se revolta. Marea victorie a lui Condé, menită să aducă stabilitate, a coincis cu izbucnirea Frondelor, o serie de războaie civile care aveau să zguduie Franța chiar și după ce armele tăcuseră pe câmpurile de luptă europene. Pacea a venit, dar nu și liniștea, iar eroul de la Lens avea să devină, la rândul său, un rebel împotriva coroanei pe care o salvase.