Ögedei, al treilea fiu al lui Genghis Khan, a primit sigiliul kurultaiului la Kodoe Aral, un sit de stepă la aproximativ 150 km est de capitala modernă Ulaanbaatar. Sigiliul semnifica că membrii supraviețuitori ai familiei imperiale și comandanții seniori l-au ales oficial ca Mare Khan, conducătorul suprem al unui imperiu ce se extinsese la aproximativ 24 de milioane de kilometri pătrați până în 1229, conform estimărilor moderne ale cuceririlor mongole.
Alegerea a urmat moartea lui Genghis Khan pe 25 august 1227 și interregnul de doi ani în care facțiuni rivale au dezbătut succesiunea. Kurultaiul a adunat aproximativ 1.000 de nobili, cifră consemnată în Istoria Secretă a Mongolilor, și a cerut un vot unanim pentru a evita războiul civil. Vârsta lui Ögedei, 38 de ani conform Jami’ al‑tawarikh, îl plasa în intervalul median al liderilor mongoli anteriori, iar reputația sa pentru abilități administrative a depășit revendicarea fratelui său mai mic Jochi, decedat în 1227.
Proclamația a necesitat prezentarea yassa imperială, un cod legal atribuit lui Genghis Khan. Copii ale yassa, fiecare cântărind aproximativ 0,5 kilogram, au fost citite cu voce tare adunării pentru a confirma continuitatea. Ögedei a promis să respecte pedepsele yassa, care includeau o amendă de 10 lingouri de argint pentru încălcări ale comerțului neautorizat, cifră documentată într-un registru fiscal din secolul al XIII‑lea din Karakorum.
După ce sigiliul a fost așezat pe încheietura lui Ögedei într-o ceremonie de aproximativ 30 de minute, noul Mare Khan a ordonat mutarea capitalei de la Karakorum la o locație mai centrală. Sondajele arheologice estimează distanța dintre cele două situri la 260 km, o relocare care ulterior a facilitat comunicarea între fronturile vestice și estice ale imperiului.
Accesul lui Ögedei a influențat imediat organizarea militară. El a numit 12 noi generali, fiecare responsabil pentru un tumen de 10.000 de cavalerie, extinzând astfel forța staționară la 120.000 de războinici călare. Această creștere a permis campania din 1229 împotriva dinastiei Jin, care a început mai târziu în același an și a dus la capturarea a 30.000 de prizonieri, conform Yuan Shi. Consolidarea puterii sub Ögedei a transformat Imperiul Mongol dintr-o confederație de lideri tribali într-un stat administrat central, care a persistat peste un secol.
Pedro Álvares Cabral a ajuns la Calicut pe 13 septembrie 1500, aducând o flotă portugheză de treisprezece nave și aproximativ 1.500 de oameni la o piață servită exclusiv de comercianți arabi și indieni. Până în acea zi, comerțul atlantic al Portugaliei se baza pe monopolul rutelor de zahăr din Madeira și Azore și pe călătorii intermitente spre insulele atlântice, în timp ce piața de mirodenii din Oceanul Indian rămânea inaccesibilă puterilor europene.
Expediția a fost finanțată de regele Manuel I, care i-a acordat lui Cabral o cartă regală pentru a găsi o rută maritimă spre India și pentru a asigura o sursă directă de piper, scorțișoară și cuișoare. Flota a plecat din Lisabona pe 9 martie 1500, după un eșec în a urma ruta lui Vasco da Gama din 1497 în jurul Capului Bunei Speranțe. Navele lui Cabral transportau 1.200 de tone de marfă, inclusiv bunuri comerciale precum pânză, unelte metalice și mărgele destinate schimbului cu comercianții indieni.
Când flota a intrat în portul Calicut, conducătorul local, Zamorinul, i-a primit pe portughezi cu o delegație de 20 de trimiși și a oferit o cantitate mică de piper. Cabral a negociat un acord comercial temporar care a permis descărcarea a 200 de tone de bunuri și încărcarea a 150 de tone de piper și alte mirodenii pe trei dintre navele sale. Acordul a fost limitat la o singură tranzacție, deoarece Zamorinul era deja legat de un tratat de lungă durată cu comunitatea de comercianți musulmani, care controla cea mai mare parte a comerțului orașului.
Efectul imediat a fost o schimbare măsurabilă în fluxul de bogăție. În anul următor, navele portugheze s-au întors la Lisabona cu 150 de tone de piper, evaluate la aproximativ 1,2 milioane de ducați, un profit care a finanțat noi călătorii și construcția unei fabrici fortificate la Cochin în 1503. Sosirea a forțat, de asemenea, comercianții arabi să concureze cu un nou cumpărător european, ceea ce a modificat structurile de preț și a dus la ciocniri ocazionale pentru cota de piață.
Debarcarea lui Cabral nu a stabilit o prezență permanentă portugheză în Calicut; Zamorinul a expulzat navele rămase în 1502, după o serie de incidente violente. Totuși, expediția a demonstrat că o rută maritimă de la Europa la Oceanul Indian este viabilă și că accesul direct la mirodenii poate fi obținut fără caravane terestre. Succesul a încurajat coroana portugheză să investească într-o rețea de forturi de-a lungul coastei Malabar, punând bazele unui imperiu colonial care va domina comerțul din Oceanul Indian în secolul următor.
Decizia împăratului Iustinian de a restabili controlul imperial asupra fostei provincii romane Africa a fost luată la sfârșitul anului 532, cu luni înainte ca trupele să sosească. Iustinian l-a numit pe generalul Belisar și pe oficialul civil superior Solomon să planifice o operațiune combinată de uscat și de mare, un detaliu rar menționat în relatările populare. Planul lor prevedea o debarcare rapidă la Leptis Magna, o marșă spre interior și un atac coordonat asupra capitalei vandale, Cartagina, înainte ca regele vandal Gelimer să își poată concentra forțele.
Belisar a debarcat cu aproximativ 5.000 de infanteri și 500 de cavalerie pe 2 septembrie 533. A lăsat o mică garnizoană de 300 de soldați la punctul de debarcare și a mers spre nord pe drumul de coastă. Gelimer, conștient de invazie, a adunat o armată de circa 15.000 de oameni și și-a poziționat forțele lângă vechiul drum numit Ad Decimum, adică „a zecea”, pentru că se afla la zece mile de Cartagina. Desfășurarea vandelor era împărțită în trei detașamente: o gardă înainte de 4.000 de oameni sub comanda fratelui său Ammatus, o forță centrală de 7.000 condusă de Gelimer însuși și o rezervă de 4.000 situată în spatele dealului cu același nume.
Belisar a executat un atac surpriză trimițând un detașament de cavalerie de 300 de oameni sub ofițerul Ioan pentru a lovi garda înainte a vandalilor, în timp ce corpul său principal se angaja cu forța centrală. Flancul stâng vandal a cedat când Ammatus a fost ucis în luptă. Gelimer, încercând să-și adune trupele, a sosit prea târziu și l-a găsit pe fratele său mort. Cavaleria bizantină s-a întors apoi asupra rezervei, determinând-o să fugă. Sursele contemporane înregistrează pierderi vandale de aproximativ 2.000 de morți și 5.000 capturați, în timp ce pierderile bizantine au fost sub 200.
Victoria de la Ad Decimum a deschis drumul spre Cartagina, care a căzut fără alte lupte pe 19 octombrie 533. Regatul vandal a fost eliminat, iar provincia Africa a fost reorganizată ca Exarhata Bizantină a Africii sub administrația civilă a lui Solomon. Această cucerire a readus sub control imperial o regiune majoră producătoare de cereale și a oferit o bază pentru campanii ulterioare în Italia și Spania.
Al‑Adid a fost ultimul califă Fatimid, conducând un regat în scădere centrat pe Cairo. Până în 1171 dinastia Fatimid pierduse majoritatea teritoriilor; armata sa se baza pe mercenari kurzi și comoara era epuizată. Generalul ayyubid Ṣalāḥ ad‑Dīn Yūsuf, care slujea conducătorului sirian Ṣalāḥ ad‑Dīn Yūsuf ibn Ayyūb, a intrat în Cairo la sfârșitul lui august cu o forță de aproximativ 10.000 de soldați. Trupele ayyubide au securizat porțile orașului, au înlocuit drapelul Fatimid cu drapelul negru al Abbasizilor și au pus o nouă administrație sub controlul vizirului Shams al‑Dīn al‑Maqdisī.
Al‑Adid s-a îmbolnăvit curând după ocupație. Cronicarii contemporani notează că a fost închis în palatul său în ziua de 13 septembrie 1171 și că a murit în aceeași seară. Moartea lui a înlăturat ultimul pretendent legitim la revendicarea Fatimidă a unui califat șii separat. Ayyubizii au anunțat imediat restaurarea califatului Abbasid sunnit, califul Abbasid din Bagdad fiind recunoscut oficial ca singurul lider religios și politic al lumii musulmane.
Tranziția a fost realizată printr-o serie de ordine administrative. În primul rând, noul guvernator ayyubid a ordonat închiderea comorii Fatimid și confiscarea fondurilor rămase, estimate la 20.000 de dinari. În al doilea rând, instituțiile Fatimid anterioare, inclusiv biblioteca al‑Haramayn și madrasa Al‑Azhar, au fost plasate sub supravegherea savanților sunniti numiți de ayyubizi. În al treilea rând, conducătorul ayyubid a ordonat retragerea monedei Fatimid; în două luni toate dirhamele de argint aflate în circulație purtau inscripția califului Abbasid. Acești pași au asigurat demontarea structurilor politice și religioase ale statului Fatimid fără violență pe scară largă.
Moartea lui Al‑Adid a marcat astfel sfârșitul unei dinastii care guvernase Egiptul din 969 și începutul dominației ayyubide, care a durat până la preluarea de către mameluci în 1250. Cel mai imediat efect a fost consolidarea autorității sunnite în Egipt și Levant, permițând ayyubizilor să își concentreze resursele pe apărarea regiunii împotriva statelor cruciate. Schimbarea a modificat și peisajul religios, instituțiile șii Ismaili shiite fiind fie suprimte, fie integrate într-un cadru sunnit, o transformare ce a remodelat societatea egipteană pentru secole.
Moartea lui Al‑Adid a închis astfel capitolul Fatimid și a permis ayyubizilor să centralizeze puterea, pregătind scena pentru ascensiunea ulterioară a mamelucilor și caracterul sunnit durabil al guvernării egiptene.
