Până la începutul lunii septembrie 1683, Imperiul Otoman controla majoritatea Ungariei și amenința capitala habsburgică, Viena. Armata otomană, condusă de Marele Vizir Kara Mustafa, se adunase cu aproximativ 90.000 de bărbați, incluzând janizași, cavalerie sipahi și trupe auxiliare din Hanatul Crimeii. Sfântul Imperiu Roman și aliații săi mobilizaseră circa 70.000 de soldați: 15.000 de trupe imperiale sub Împăratul Leopold I, 20.000 de forțe poloneze și lituaniene conduse de Regele Ioan al III-lea Sobieski și 35.000 de unități germane și ungurești sub comanda lui Carol V, duce de Lorena. Asediul începu pe 14 iulie, iar zidurile orașului, deși avariate, reușiră să țină destui apărători pentru a întârzia atacatorii săptămâni întregi.
Credința populară susține că bătălia a fost decisă exclusiv prin celebra încărcare a cavaleriei poloneze. Raporturile otomane contemporane și analizele militare moderne arată că factorul decisiv a fost utilizarea coordonată a infanteriei, artileriei și cavaleriei de către forțele aliate. Planul lui Sobieski a plasat hussarii cu aripi pe flancul stâng, în timp ce infanteria imperială avansa în linii strânse, susținută de tunuri de campanie care suprimau artileria otomană. Când infanteria aliată a spart lucrările exterioare otomane, hussarii au executat o încărcare rapidă în josul dealului, sfărâmând centrul inamicului. Structura de comandă otomană s-a prăbușit, iar Kara Mustafa a fugit de pe câmp.
Numărul de victime a fost de aproximativ 15.000 pentru otomani și 5.000 pentru aliați, conform raportului imperial din 1684. Pierderea i-a forțat pe Imperiul Otoman să abandoneze asediul și să se retragă în Ungaria, unde a suferit alte înfrângeri la bătăliile de la Zenta (1697) și alte pierderi în Marele Război Turc. Victoria a asigurat Viena și a oprit expansiunea otomană în Europa Centrală pentru următorul secol. De asemenea, a ridicat reputația lui Sobieski, conducând la o alianță formală între Polonia și habsburgi, și a încurajat Sfântul Imperiu Roman să adopte o politică mai agresivă împotriva otomanilor în tratatele ulterioare.
Rezultatul bătăliei a remodelat harta geopolitică a Europei. Habsburgii au păstrat controlul asupra Ungariei și au recâștigat teritorii pierdute după Bătălia de la Mohács din 1526. Imperiul Otoman a intrat într-o perioadă de reformă internă și declin militar, în timp ce Sfântul Imperiu Roman și-a consolidat influența în teritoriile germane. Eșecul asediului a marcat sfârșitul avansului otoman spre vest și a pregătit scena pentru Tratatul de la Karlowitz din 1699, care a recunoscut oficial câștigurile habsburgice.
Armata ateniană, întărită de o mie de hopliți plataieni, a înfruntat o forță expedițională persană pe câmpia de la Maraton.
Herodot notează că persanii au debarcat lângă orașul Maraton, pe coasta de est a Atenei, cu o forță estimată la douăzeci‑cinci de mii de infanterie și câteva mii de cavalerie. Scopul lor era să pedepsească Atena pentru sprijinul acordat revoltei ionice și să asigure o poziție pentru operațiuni ulterioare.
Adunarea ateniană de la Pnyx l-a ales pe Miltiade ca comandant și a ordonat o marșă rapidă de aproximativ douăzeci‑șase de mile de la Atena până la câmpul de luptă. Forța hoplită număra aproximativ zece mii de bărbați, organizată într-o falangă densă cu sulițe lungi și scuturi mari. Plataienii, legați printr-un alianț formal, au adăugat o mie de soldați pe flancul drept.
La răsărit, atenienii au sosit și s-au poziționat cu marea la spate, un șes pe stânga și câmpia deschisă în față. Miltiade a desfășurat centrul la adâncimea standard, subțind flancurile, o tactică menită să atragă persanii spre înainte. Comandantul persan, Datis, și-a aranjat arcașii și cavaleria în fața infanteriei, sperând să copleșească grecii cu focul de săgeți.
Când bătălia a început, grecii au avansat cu un ritm constant, închizând distanța înainte ca săgețile persane să provoace pierderi semnificative. La contact, centrul atenian a împins înainte, în timp ce flancurile grecești, slăbite, s-au retras deliberat, creând o breșă pe care persanii au încercat să o exploateze. Infanteria persană a pătruns în breșă, dar s-a găsit înconjurată de falanga densă ateniană pe trei părți.
Într-o oră linia persană s-a prăbușit; cavaleria a fugit spre nave, iar infanteria s-a retras în dezordine. Herodot indică pierderile grecești la aproximativ două sute de morți, în timp ce pierderile persane sunt estimate la șase mii de morți și mulți alții capturați.
După bătălie, atenienii au trimis un mesager, ulterior numit Filipide, la Sparta, cerând ajutor. Spartanii, legați de o interdicție religioasă de a lupta înainte de luna plină, nu au putut pleca decât a doua zi. Rezultatul imediat a fost că flota persană, incapabilă să debarce trupe, s-a retras pe insula Salamina.
Victoria de la Maraton a asigurat independența Atenei pentru restul primei invazii persane, a demonstrat că o miliție de cetățeni poate învinge un imperiu profesionist și a încurajat dezvoltarea marinei ateniene care va domina ulterior Marea Egee.
Contractul comercial care a trimis Halve Maen spre Atlantic a fost acordat de Compania Olandeză a Indiilor de Est în iunie 1609 pentru a găsi o rută spre Pacific care să evite monopolul spaniol și portughez. Directorii companiei l-au ales pe Henry Hudson, un navigator englez experimentat, deoarece tentativa sa din 1607 de a ajunge în Arctic demonstrase abilitatea de a manevra o navă mică, cu tiraj mic. Contractul lui Hudson prevedea să se întoarcă cu orice noi teritorii ce ar putea fi revendicate pentru Provinciile Unite și cu informații despre un posibil Pas Nord-Vestic.
Hudson a plecat din Amsterdam pe 28 mai 1609, a traversat Atlanticul și a intrat în gura unui râu mare pe 6 septembrie. Râul, numit ulterior după el, se întindea spre interior pe mai mult de 150 de mile înainte ca expediția să se întoarcă la ceea ce este astăzi Troy, New York, unde echipajul a raportat un estuar îngust, cu maree, și păduri dese. Din cei 30 de bărbați care au pornit, doar 24 au supraviețuit călătoriei de întoarcere; șase au murit de scorbut și expunere în timpul șederii de iarnă.
Povestea populară că Hudson a descoperit râul Hudson ca trecere directă spre Pacific este inexactă. Debitului râului și terenului înconjurător i-au făcut imposibilă o cale navigabilă continuă spre Pacific. Hărțile olandeze contemporane arată că echipa lui Hudson a măsurat lățimea râului la aproximativ 300 de metri și a remarcat curenți puternici, confirmând că era un afluent, nu un canal continental. Contribuția reală a expediției a fost harta detaliată a părților inferioare ale râului, pe care compania a folosit-o pentru a revendica zona înconjurătoare în scopuri comerciale.
Călătoria a modificat strategia colonială olandeză. Înainte de 1609 Provinciile Unite se concentrau pe comerțul asiatic cu mirodenii; după raportul lui Hudson compania a investit în posturi de comerț cu blană de-a lungul râului, stabilind o prezență care mai târziu a evoluat în colonia New Netherland. Această revendicare i-a forțat pe englezi să-și reevalueze propriile ambiții în America de Nord, ducând în cele din urmă la cedarea din 1664 a New Netherland către Anglia. Expediția lui Hudson din 1609 a furnizat astfel cunoștințele geografice care au redirecționat politica imperială olandeză de la comerțul asiatic la comerțul cu blană din America de Nord, o schimbare ce a modelat istoria economică a regiunii pentru decenii.
Navă cu roți laterale, SS Central America, s-a scufundat pe 12 septembrie 1857 în timp ce traversa Atlanticul lângă Cape Hatteras, ucigând 426 din cei 578 de oameni de la bord. Nava a fost construită în 1853 pentru United States Mail Steamship Company și transporta 30.000 de dolari de aur din goana după aur din California, o încărcătură în valoare de aproximativ 2 milioane de dolari la acea vreme.
Căpitanul William Lewis Herndon comanda vasul. El fusese anterior căpitan al mai multor nave poștale și era responsabil de navigarea navei conform rapoartelor meteorologice curente. Când un uragan s-a intensificat în noaptea de 11 septembrie, Herndon a ordonat întoarcerea cârmei pentru a evita ochiul furtunii, decizie consemnată în jurnalul său. Forța furtunii a copleșit roțile de paletă ale navei și a cauzat scurgerea corpului mai repede decât pompele puteau evacua apa.
Inginerul șef John A. Jones supraveghea instalația de aburi. Jones a raportat că cazanele au început să piardă presiune pe măsură ce apa de mare a intrat în camerele de foc, forțându-l să oprească motoarele la ora 02:00 a.m. pe 12 septembrie. Cu motoarele oprite, nava a plutit neajutorată în cele mai puternice vânturi ale uraganului. Echipajul a încercat să lanseze bărci de salvare, dar furtuna le-a aruncat departe. Din cele 12 bărci de salvare, doar trei au fost recuperate de navele apropiate.
Printre pasageri se afla John S. Mosby, un comerciant de 29 de ani care deținea un transport de bare de aur pentru Treasury-ul SUA. Manifestul lui Mosby enumera 30.000 de dolari de aur în 12 lăzi sigilate. Pierderea acestui aur a perturbat capacitatea Treasury-ului de a răscumpăra moneda de hârtie pe Coasta de Est, determinând suspendarea temporară a unor bancnote până când aurul ar fi putut fi recuperat din epavă.
Guvernul Statelor Unite a trimis cutterul de venituri USRC Rescue la scenă. Comandantul cutterului, locotenentul James G. Murray, a documentat că cutterul a salvat 152 de supraviețuitori, mulți dintre ei femei și copii. Locotenentul Murray a raportat, de asemenea, că epava se afla la 20 de picioare adâncime, făcând imposibilă salvarea imediată.
În săptămânile următoare dezastrului, pierderea aurului a determinat Departamentul de Treasury să revizuiască politica de transportare a sumelor mari pe mare. Transporturile viitoare trebuiau să călătorească în convoaie escortate de nave navale, o reglementare care a rămas în vigoare până la dezvoltarea căilor ferate transcontinentale, care a redus dependența de transportul maritim de aur. Scufundarea a contribuit, de asemenea, la îmbunătățiri în proiectarea navelor, conducând la corpuri mai rezistente și pompe de fund mai fiabile la vaporii ulteriori.
Căpitanul Herndon și inginerul șef Jones au pierit, iar decesele lor au fost consemnate în ziarele contemporane ca exemple de datorie profesională în condiții extreme. SS Central America rămâne un studiu de caz despre cum vremea, limitele inginerești și valoarea încărcăturii s-au intersectat pentru a produce una dintre cele mai mortale pierderi maritime ale secolului al XIX‑lea.
Regele Petru al II-lea al Aragonului a murit pe câmpul de luptă de la Muret, conducând o coaliție de nobili din sudul Franței împotriva forțelor Coroanei franceze. Întâlnirea a făcut parte din Cruciada Albigensiană, o campanie lansată de Papa Innocențiu al III-lea pentru a elimina erezia catară din regiunea Languedoc. Petru răspunsese la chemarea vasalului său, comte Raymond VI de Toulouse, sperând să-și protejeze aliații de sud și să mențină influența aragonă peste Pirine.
Armata franceză, condusă de Simon de Montfort, număra aproximativ 1.400 de oameni, inclusiv cavalerie grea și infanterie disciplinată. Forța lui Petru era mai mică, poate 800 de bărbați, și se baza în mare parte pe cavalerii călare, așteptați să sfâșie liniile inamice prin încărcare. Terenul din jurul Muret era o câmpie deschisă intersectată de un pârâu mic, care limita capacitatea cavaleriei aragone să se manevreze. Petru a ordonat o atacare directă fără să aștepte ca infanteria să formeze o linie de sprijin, decizie consemnată în cronici contemporane ca o încălcare a tacticilor medievale standard.
În timpul încărcării, cavalerii francezi au format un zid defensiv de sulițe care a respins călăreții aragoni. Petru a fost smuls de pe cal de o lance și ucis pe loc; cronicarul Petru de Vaux-de-Cernay notează că trupul său a rămas pe câmp. Pierderile dintre trupele lui Petru au fost mari, cu estimări de 600 de morți sau capturați, în timp ce pierderile franceze au fost sub 100. Înfrângerea a eliminat amenințarea militară imediată la adresa Coroanei franceze în sud și a asigurat controlul lui Montfort asupra comitatului Toulouse.
Moartea lui Petru a declanșat o criză de succesiune în Aragon. Singurul său fiu, Iacob I, avea doisprezece ani și nu putea prelua autoritatea deplină. Nobilimea aragonă a ales un consiliu de regie condus de fratele lui Petru, viitoarea mamă a regelui Iacob I, Maria de Montpellier, și de nobilul influent Guillem de Montcada. Consiliul a trebuit să negocieze cu Filip al II-lea al Franței, care a cerut tribut și recunoașterea suzeranității franceze asupra teritoriilor disputate. Tratatatele rezultate, în special Tratatul de la Corbeil din 1258, au formalizat pierderea revendicărilor aragone la nord de Pirine și au remodelat harta politică a Mediteranei de vest. Schimbarea a redus capacitatea Coroanei Aragonului de a interveni în afacerile franceze pentru următoarele două secole, concentrându-și puterea pe Peninsula Iberică și insulele mediteraneene.
Moartea lui Petru al II-lea a modificat astfel echilibrul de putere dintre Franța și Aragon, a forțat un rege minor să fie sub regie și a pregătit scena pentru ajustări teritoriale pe termen lung care au afectat sute de mii de supuși din ambele regate.
