Apollo și Soyuz se ancorează în orbită

Doi oameni și-au întins mâinile în gol, la 225 de kilometri deasupra Pământului, și au schimbat pentru totdeauna ce înseamnă a fi astronaut.

Era 17 iulie 1975. Buzz Aldrin — da, acel Aldrin, din Apollo 11 — se afla în modulul american, observând cum se apropie vasul sovietic. Dar Aldrin nu era comandantul misiunii. Acel rol îi aparținea lui Tom Stafford, o figură mai puțin cunoscută, care la 45 de ani pilotase deja patru misiuni spațiale și avea o reputație de om care nu se panicheaza când sistemele se defectează la 28.000 de kilometri pe oră.

Pe partea sovietică, Aleksei Leonov — omul care fusese prima persoană care a ieșit în spațiu, acum 10 ani — se pregătea să facă din nou ceva ce nu s-a mai întâmplat. Leonov avea 43 de ani și inima slabă. Medicii sovietici știau asta. Toată lumea știa asta. Și totuși, el era acolo.

Problemul era elegant și stupid în același timp: Statele Unite și Uniunea Sovietică foloseau atmosfere diferite în navele lor. Americanii foloseau oxigen pur la presiune joasă. Sovieticii foloseau azot și oxigen la presiune mai mare. Dacă pur și simplu deschideau ușile, ambii astronauți ar fi murit — nu din cauza vidului spațial, ci din cauza dezechilibrului de presiune.

Soluția a fost o ecluză de trecere, o cameră mică care putea fi pressurizată treptat, ușor ușor, până când oamenii din interiorul ei se adaptau. Inginerii au trebuit să-și imagineze cum să facă să comunice oameni care nu vorbeau aceeași limbă, în condiții unde o greșeală mică devine fatală. Stafford a trebuit să memoreze cuvinte în rusă. Leonov a trebuit să-și memoreze replici în engleză.

Când ușa s-a deschis, Stafford a zis: "Bună, Alexei." Leonov a răspuns: "Tom, bună." A fost o frază obișnuită, pronunțată în mod extraordinar — doi oameni care, doi ani mai devreme, ar fi fost considerați dușmani ireconciliabili.

Ceea ce nu se vede în fotografii este o realitate mai ciudată: această misiune nu a fost o victorie pentru pace. A fost o negociere tăcută între doi regimuri care se temeau unul de celălalt. Americanii doreau să arate superioritate tehnologică. Sovieticii doreau să demonstreze că nu sunt în declin. Ambii voiau să mențină echilibrul de putere și să evite o escaladare nucleară.

Misiunea a durat doar 47 de ore în spațiu. Rezultatele științifice au fost modeste. Dar ceea ce s-a întâmplat a fost mai subtil: doi oameni au dovedit că pot coopera în locul în care competiția avea cel mai mult sens. Leonov a murit în 1999, Stafford încă trăiește. Niciun om nu a mai deschis o ușă între două nave spațiale de atunci.

În iulie 1945, USS Indianapolis avea o misiune simplă: transporta piese ale unei bombe atomice către insula Tinian. Nava era una dintre cele mai rapide din flota americană, un crucișător greu cu 1.200 de oameni la bord. Niciun om dintre ei nu știa că avea mai puțin de o săptămână de viață.

Ziua de 30 iulie. Oceanul Pacific, Philippine Sea. Noaptea era neagră, iar nava navigă fără escortă – o decizie care părea rezonabilă pentru 1945, când germanii erau deja învinși și japonezii se spunea că sunt pe cale să capituleze. Apoi, la 00:36, comandantul submarinului japonez I-58, Hashimoto Moshinosuke, vede silhueta crucișorului pe periscopul său. Lansează șase torpile. Două lovesc.

Prima explozie cântărește ca o mică bomba nucleară și taie nava în jumătate. A doua lovește din spate. Indianapolis se cufundă în 12 minute – mai rapid decât oricine ar fi putut evacua. De 1.195 de oameni, 880 ajung în apă. Ceea ce urmează nu e doar o tragedie: e o lecție despre cum poți fi salvat de tehnologie și apoi ucis de același lucru.

Nicholas Ucal, ofițer pe nava, și colegii lui au plutit în apă rece. Fără bărci de salvare – majoritatea fuseseră strămutate în alte nave. Fără apă potabilă. Fără speranță imediată, pentru că nimeni nu știa unde se află Indianapolis. Raportul de sosire a navei la Tinian nu era așteptat decât în zile. Flota americană nu avea de unde să știe că nava se cufundase.

Ce s-a întâmplat următoarele patru zile și jumătate rămâne cea mai neagră pagină a războiniu naval american. Oamenii mureau de deshidratare, de expunere, de rănile de la explozie. Unii își pierdeau mințile. Alții mureau pur și simplu de frică și oboseală. Rechinii, atarați de sânge și de carne, veneau în valuri. Din cei 880 care au intrat în apă, doar 316 au fost salvați.

Faptul ciudat: USS Indianapolis nu fusese raportat ca dispărut. Nava care l-a salvat pe comandantul Charles McVay – USS Bassett – a găsit supraviețuitorii doar pentru că pilotul unui avion de patrulă, Wilbur Gwinn, a zărit o petă de ulei și niște cozi în apă. O vânătoare de țiuri pe hartă, o șansă. Dacă avionul ar fi zburat 50 de kilometri mai la sud, Indianapolis ar fi rămas pe fundul oceanului, iar echipajul ar fi fost considerat dispărut fără urmă.

Cei 316 supraviețuitori au dus cu ei o lecție pe care marina americană nu o putuse ignora: tehnologia poate distruge mai repede decât poate salva. Și că în războiul modern, o navă poate dispărea fără ca cineva să observe. Indianapolis a devenit puntea dintre razboiul pe care l-am cunoscut și cel pe care urma să-l trăim – unde invizibilul devine mai periculos decât orice lucru pe care îl poți vedea.