Nixon anunță demisia pe televiziune

Richard Nixon a făcut ceva pe care nici o persoană în putere nu o făcuse vreodată în America: a renunțat. Nu din ideologie, nu din oboseală, ci pentru că a fost prins. În seara zilei de 8 august 1974, președintele Statelor Unite a stat în fața unei camere de televiziune și a spus cuvintele care vor rescrie modul în care oamenii înțeleg autoritatea: "Voi demisionez din funcția de președinte, cu efect imediat."

Ceea ce a urmat nu a fost drama unui singur om căzând din tron. A fost o schimbare de arhitectură în felul în care funcționează puterea într-o democrație.

Watergate-ul nu a fost o crimă obișnuită. A fost o conspirație: oamenii din Casa Albă au plănuit să spioneze adversarii politici, apoi au minți în fața Congresului. Apoi — și asta e mecanismul crucial — au fost filmați mințind. Cuvintele lor au fost transcrise, dovezile au fost publice, iar jurnaliștii au făcut ceea ce jurnaliștii buni fac: au urmărit faptele până la vârf. Două reportere de la Washington Post, Carl Bernstein și Bob Woodward, au construit o piramidă de mărturii care duceau direct la Oval Office. Până în iulie 1974, Nixon se afla într-o poziție imposibilă: Congresul pregătea o procedură de destituire care ar fi trecut, iar Curtea Supremă îi cerea să predea benzi audio care îl incriminau pe sine.

Ceea ce e fascinant nu e că a demisionat. E cum a funcționat sistemul care l-a forțat să plece. Într-o dictatură, omul în vârf dispare și nu se mai vorbește despre el. În America, s-a întâmplat invers: mai mulți oameni — jurnaliști, deputați, judeci — aveau puterea colectivă să spună "nu" unui singur om, indiferent cât de puternic era. Asta nu era garantat. Putea să nu funcționeze.

Dar a funcționat. Și consecințele au fost enorme, deși nu în felul în care te-ai aștepta.

După demisia lui Nixon, încrederea publicului în instituții a scăzut dramatic. În 1973, 36% din americani încredeau în guvern; în 1976, cifra era 25%. Această cădere nu s-a recuperat niciodată complet. Oamenii au învățat că puterea poate să mintă la scară masivă și să scape cu asta, aproape. Asta a deschis o rană în mentalul colectiv american care, 50 de ani mai târziu, încă sângerează.

Al doilea efect: media. Investigația jurnalistică a devenit o religie. Generații de jurnaliști au visat să fie Woodward și Bernstein. Presa și-a recunoscut puterea și responsabilitatea — și tocmai acolo a început să se construiască războiul între media și putere care definește politica modernă.

Al treilea: instituțiile au funcționat. Congresul, judecătorii, presa — sistemul de frânări și echilibre pe care au construit-o fondatorii americani s-a dovedit că nu e doar hârtie. E ceva mai greu de rupt decât ar fi crezut oricine.

Când Nixon a spus cuvintele acelea și a plecat de la microfon, el nu a fost închis. Nu a fost executat. A fost doar forțat să plece acasă. În orice altă țară, din istoria omenirii, asta ar fi putut fi o victorie. Aici, a fost o înfrângere. Și diferența asta — înțelepciunea ei — e tot ce conține democrația.

Pe 30 iulie 1945, la patru zile după ce bomba atomică a distrus Hiroshima, USS Indianapolis se afla în apele Mării Filipineze, într-o noapte calmă și neclară, când un torpedou japonez a pătruns prin corpul navei cu o vibrație care a răsturnat oamenii din pat.

Nava era un crucișător greu, unul dintre cele mai rapide vase ale marinei americane. Abia terminase o misiune secretă: transportase piese ale bombei atomice către baza din Tinian, iar acum se îndreptau către o altă misiune de rutină. Comandantul Charles Butler McVay III se credea în siguranță. Rapoartele de securitate spuneau că zona era curată, iar submarinul japonez I-58 era undeva departe, sau cel puțin asta era presupunerea.

I-58 nu era departe. Era chiar acolo. Comandantul submarinului, Mitsushiro Hashimoto, a văzut silueta navei împotriva apei luminoase de la apus și a ordinat lansarea a patru torpedouri. Primul a lovit. Apoi al doilea. Nava s-a rupt în două părți și a început să se scufunde rapid, iar oamenii au sărit în ocean cu ceea ce au putut—colaci de salvare, butoaie de lemn, orice.

Cea ce s-a întâmplat apoi a fost o combinație grotescă de nenorocire și neglijență. De 300 de marinari de pe navă, 1.196 au intrat în apă. Dar nu toți au avut colaci de salvare. Nu toți au știut să plutească. Și, pe de altă parte, nimeni nu știa că Indianapolis s-a scufundat. Nava nu trimisese un apel de distresă. Comandantul McVay credea că va apărea o căutare în curând.

Nu a apărut. Timp de patru zile, oamenii au plutit în ocean, iar rechinii au venit. Nu era legendă—erau rechinii gri și albi, atracți de sânge și de mișcare. Băieții, majoritatea adolescenți și tineri adulți, au murit de foame, de deshidratare, de insolație și de atacuri. Unii și-au pierdut mințile. Alții s-au apărat reciproc. Unul dintre supraviețuitori, Woody James, și-a ținut compania de mână pe măsură ce aceștia cădeau din viață.

A trebuit o eroare a unui operator de radio pentru ca cineva să-și dea seama ce s-a întâmplat. O escadrilă de avion a descoperit supraviețuitorii pe a patra zi. Din cei 1.196 de marinari care au intrat în apă, doar 317 au ieșit. Era cea mai mare pierdere de vieți umane dintr-o singură navă din istoria marinei americane.

Cea mai ciudată parte? Comandantul McVay a fost anchetat și judecat pentru pierderea navei. La proces, procuratura a folosit chiar comandantul submarinului japonez ca martor—pe Hashimoto—pentru a dovedi că McVay nu putea face nimic pentru a o salva. Hashimoto a venit din Japonia, după război, doar ca să spună că nava era deja condamnată. McVay a fost achitat, dar stigmatul a rămas. Și-a luat viața în 1968.

Pentru submarinistul care l-a scufundat? Hashimoto a trăit până la 89 de ani, într-un Japonia reconstruită, și nu a fost niciodată acuzat de nimic.