Iraqul invadează Kuwaitul, declanșând Războiul din Golf

Într-o noapte de august, un dictator din Bagdad și-a pus cizmele și a mers la vecin. A fost cea mai scurtă invazie și cea mai lungă consecință a celui de-al doilea mileniu.

Pe 2 august 1990, forțele irakiene au trecut granița în Kuwait cu o brutalitate care nu lăsa loc interpretării. Nu era o dispută comercială. Nu era o ceartă pe granițe. Saddam Hussein a vrut pur și simplu țara — podul ei către Golf, petrolul ei, porturile ei — și a decis că nimeni nu se va opune. În șase ore, armata kuweitană de 16.000 de soldați a fost măturată. La sfârșitul zilei, o națiune pe care o cunoșteau oamenii doar pentru bogăția ei pe hartă a dispărut din ea.

Ceea ce face această invazie fascinantă nu este nici măcar actul în sine. Este mecanismul care s-a declanșat după. Pentru prima dată în istoria modernă, lumea occidentală a găsit o cauză comună — nu împotriva comunismului, nu din ură, ci din calcul pur și simplu. Petrolul era pe cale să se scumpească. Piețele erau pe cale să se prăbușească. Un singur dictator nu putea fi lăsat să-și asigure o treime din rezervele mondiale.

George H.W. Bush a numit-o Operația Furtună din Deșert. A fost o coaliție de 35 de țări — inclusiv Siria și Arabia Saudită, dușmani de decenii — care și-au pus diferențele deoparte pentru o noapte comună. Israelul nu a bombardat țări arabe. Franța a trimis avioane. Rusia a avut loc la masă. Ceva ciudat se întâmplase: lumea polară și-a descoperit că pe planeta aceasta există și alte lucruri decât ideologie.

Răzbiul în sine a durat 42 de zile. Statele Unite au lansat 109.876 de sortiri aeriene. Pierderi irakiene: estimări între 100.000 și 200.000 de morți — cifrele variază în funcție de cine le numără. Pierderi americane: 148 de oameni. Cifra asta dezvăluie o realitate pe care occidentul încă o digera: tehnologia avea greutate în rău.

Dar răzbiul nu s-a terminat pe 28 februarie 1991 când Trump a declarat victoria. S-a răspândit. Regimul lui Hussein a rămas la putere — o decizie care a șocat aproape pe toată lumea — și timp de treisprezece ani, Irakul a fost sub embargo economic total. Copiii se naștea cu malformații. Milioane de oameni au emigrat. Când America s-a întors în 2003, nu a fost pentru Kuwait. A fost pentru ceva mult mai profund și mai murdar.

Kuweit a fost reconstruit în doi ani. Oamenii s-au întors. Petrolul a curs din nou. Dar ceva s-a frânt și nu s-a mai lipit. Statele Unite au descoperit că poate interveni în Orientul Mijlociu cu susținerea mondială. Lumea araba a descoperit că nu conteaza ce faci — daca ai petrol și dușmani puternici, cineva va veni să-ți salveze țara. Iar Saddam Hussein, singurul care a pierdut în mod real, a rămas pe scaun vreo treisprezece ani mai mult. Istoria nu e o poveste cu final curat. Uneori e doar o cascadă care se cutremură.

Nelson avea o ochi și un braț lipsă, și totuși flota franceză nu-l vedea venind. Asta e povestea acestui august din 1798 — o seară pe apele Nilului care a schimbat totul într-o noapte, și nici unul dintre oamenii care pluteau acolo nu știa că se-ntâmplă ceva definitiv.

Două zile mai devreme, lumea era încă în ordinea pe care o cunoștea. Napoleon era în Egipt, invadat cu zece mii de oameni și o ambițiune care nu știa măsuri. Flota franceză — treisprezece nave de linie și fragmente de sprijin — era ancorat în baia Aboukir, liniștit și sigur pe sine. Chiar dacă britanicii cutreierau Mediterana, francezii se gândeau că sunt în siguranță aici, pe apă mică, puțin adâncă, în formație strânsă. Ofițerii dormeau pe puntea de comandă. Mărcarul era curat. Totul era cum trebuie să fie pentru o armadă franceză în 1798 — și asta e exact motivul pentru care nu era cum trebuie deloc.

Horatio Nelson, amiral britanic cu o singură ochi (pierdută la Corsica), se-apropia cu nou nave de linie. Nu avea ordinul să atace; avea ceva mai bun: avea o idee. Și avea oameni care-i urmau fără întrebări.

Ce s-a întâmplat în noaptea asta nu era tactic complicat, doar grozav de îndrăzneț. Nelson nu a atacat flota franceză din față, cum se așteptau toți. În schimb, și-a împărțit navele în două coloane și a venit pe ambele laturi deodată. Gândește-te la asta: britanicii au riscat să-și împrăștie forțele în fața unei flote pe care o știau că nu o pot învinge în linie dreaptă. Dar asta e tocmai ce au făcut. Au intrat în baia Aboukir cu soarele pe apus și au deschis focul când francezii încă se-ncercau să-și ridice ancore.

Ceea ce urmă în următoarele douăsprezece ore nu a fost o bătălie — a fost o măcelărie. Navele franceze, ancorate și lipsite de manevrabilitate, au fost bombardate din fiecare unghi. Flota franceză a pierdut doi din trei oameni. De pe opt nave de linie franceze, cinci au fost capturate sau scufundate. Zece mii de marinari francezi — morți, răniți sau prizonieri. Nelson însuși a fost rănit la cap și a crezut, pentru o vreme, că moare.

Pe 2 august 1798, când soarele s-a ridicat din nou peste Aboukir, Mediterana era britanică. Doar că nimeni nu știa asta încă. Știrile se-ntorceau acasă pe navă, iar Londra era încă într-o lume în care Franța părea invincibilă. Dar ceva s-a rupt în noaptea aceea — nu vizibil de îndată, dar irevocabil. Napoleon era acum izolat în Egipt, fără sprijin maritim. Britanicii aveau dominația pe apă pentru următorii șaptesprezece ani.

Ceea ce e ciudat e că, în ziua asta, oamenii din Londra nu știau că au câștigat. Iar oamenii din Aboukir știau prea bine că au pierdut.