Uniunea Sovietică Declară Război Japoniei

Stalin a așteptat 1.565 de zile. Atât timp a durat de la momentul în care Hitler a atacat Uniunea Sovietică până când Moscova a decis că e momentul să-și ia răzbunarea în Extremul Orient.

Pe 8 august 1945, la ora 17:00, Molotov a citit declarația de război în fața Parlamentului sovietic. Avea 32 de cuvinte și a durat mai puțin de o minut. Japonia nici nu a știut ce-i lovește — pentru că, din cauza diferenței de fus orar, răzbunarea aveva să înceapă în noaptea următoare, pe 9 august, și la 4.000 de kilometri distanță, în Manciuria.

Acesta era secretul final al celui de-al Doilea Război Mondial, ținut ascuns chiar și de aliații americani cu care Stalin negociase la Ialta cu doar 6 luni înainte. Roosevelt știa că Uniunea Sovietică va intra în război împotriva Japoniei, dar nimeni nu-și imaginase că va fi atât de rapid și atât de devastator. Stalin nu și-a anunțat intențiile nici măcar Japoniei — nici o ultimă avertisment, nici o șansă de predare. Doar tăcere și apoi 1,5 milioane de oameni în mișcare.

Forțele sovietice au mobilizat 1.500.000 de militari, 5.500 de tancuri și 3.000 de avioane pentru operația din Manciuria. Pentru comparație, Germania avea 3 milioane de soldați pe Frontul de Est la începutul invaziei, în 1941. Sovieticii au concentrat această putere pe o suprafață de 1.560 de kilometri în doar 10 zile. Armata Kwantung a Japoniei — care conta 700.000 de oameni și era considerată invincibilă în Asia — a fost zdrobită în 23 de zile. Din cei 700.000, peste 600.000 au fost omorâți, răniți sau capturați.

Temperatura în Manciuria în august era de 30-35 de grade Celsius, iar Uniunea Sovietică a trimis pe acestă vreme militari echipați pentru iarnă siberiană — căciuli de blană, paltoane grele. Nici măcar nu se gândeau că o să ajungă acolo. Planurile de invazie au fost puse la punct în doar 3 luni, iar secretul a fost păstrat atât de bine că chiar și Moscova a fost surprinsă de viteza victoriei.

Dar iată ironia care redefiniștye totul: pe 6 august, Statele Unite aruncaseră bomba atomică asupra Hiroshimei. Pe 9 august, când sovieticii invadau Manciuria, americanii aruncau a doua bombă peste Nagasaki. Japonia s-a predat pe 15 august — nu din cauza invaziei sovietice, nu din cauza pierderilor în Manciuria, ci din cauza a 200.000 de civili morți în două zile.

Stalin și-a dorit răzbunare și victoria în Manciuria. Le-a și luat. Dar nu asta a pus capăt războiului. Nici măcar nu asta s-a amintit. Când Japonia a capitulat, presa mondială vorbea despre o nămol radioactiv și o armă care schimbă pentru totdeauna felul în care oamenii mor. Sovieticii au ocupat Manciuria, au capturat 600.000 de prizonieri și au controlat 1.560 de kilometri de teren — și nimeni nu vorbea decât despre bombă. Într-o săptămână, Uniunea Sovietică a devenit supraputere militară în Asia. Și nimeni nu a observat.

Într-o noapte din august, 200.000 de soldați au intrat în Cehoslovacia și nu au găsit aproape pe nimeni care să îi oprească. Asta nu era o invazie în sensul tradițional — nu existau linii de front, nu existau tancuri care se ciocneau în cărări de pământ. Existau doar oameni care strigau de pe balcoane și care aruncau flori sub șenilele vehiculelor blindate, o rezistență atât de neobișnuită că ocupanții nu știau cum să o numească. A fost, într-un fel, cea mai stranie încercare de a opri o revoluție: cu forță, dar fără război.

Ceea ce se întâmplase în lunile anterioare era ceva ce nici Moscova, nici Occidentul nu mai văzuse până atunci. În ianuarie 1968, Alexander Dubček, un politician cehoslovac cu o idee ciudată — că ar putea exista socialism cu o față umană — a ajuns la putere. Nu prin lovitură militară, ci prin vot. Și apoi, într-adevăr, a început să schimbe lucruri. Cenzura s-a relaxat. Ziarele au scris ce voiau. Oamenii au vorbit pe stradă fără frică. Pentru prima dată în două decenii, o țară satelit a sovietic a încercat să respire.

La Moscova, aceasta nu era un semn de speranță. Era o amenințare. Leonid Brezhnev și consiliul său au văzut o potențială reacție în lanț — dacă Cehoslovacia putea să facă asta, ce ar face Polonia? Ungaria? Și apoi, gata, imperiul se destrama. Deci au decis ceva care nu se mai întâmplase niciodată în era post-1945: o invazie militară a unui stat socialist de către alții, pretinzând că apără socialismul. Ironia era atât de densă încât ar fi fost de necrezut în ficțiune.

In noaptea de 20 august, tancuri marca T-55 din cinci țări ale Pactului de la Varșovia au trecut granițele. Sovieticii, polonezii, estul-germanii, maghiarii și bulgarii — o coaliție ciudată, unită doar de frică. Până la finalul zilei, 400.000 de militari ocupaseră țara. Dubček și echipa lui au fost arestați și duși la Moscova, unde au fost forțați să semneze acte de capitulare. Ocupația a durat 21 de ani.

Dar ceea ce s-a schimbat pentru totdeauna nu era situația politică — aceea s-a întors la normal totalitar. S-a schimbat, în schimb, ideea că sistemul socialist ar putea reforma din interior. Oamenii din Vest au văzut că blocul sovietic ținea țările cu forță. Oamenii din Est au văzut că speranța avea o expirare. Și Uniunea Sovietică — bine, aceasta a descoperit ceva care o va bântui: că ocuparea unei țări cu 200.000 de soldați este ușoară; să o ții ocupată pentru două decenii, fără să-ți distrugi propria legitimitate, este imposibil.

Zece ani mai târziu, când Solidaritatea polonă a încercat ceva asemănător, Moscova nu a mai putut invada din nou. Populația era prea conștientă. Economia sovietică era prea slabă. Și mitul invincibilității — cel care ținea întregul sistem împreună — era deja sfărâmat, distrus nu de o armată străină, ci de o mână de oameni care au ținut flori și au refuzat să aibă frică.