Columb Ajunge în Insulele Canare în Prima Sa Călătorie

Când un genovez încăpățânat și-a aruncat ancora în apele Insulelor Canare, la 12 august 1492, probabil că nu-i trecea prin cap că nu va ajunge niciodată în Cipangu, adică Japonia, așa cum visa. Cristofor Columb, pe atunci un bărbat de 41 de ani, cu o tenacitate remarcabilă și, probabil, o doză sănătoasă de delir, tocmai aterizase în Grand Canary, una dintre ultimele stații de realimentare ale lumii cunoscute. Nu era o sosire triumfală, ci una practică, dictată de realitățile brute ale navigării transoceanice. Flota sa, compusă din trei corăbii — *Santa María*, *Pinta* și *Niña* — avea nevoie de reparații și provizii înainte de a se aventura în ceea ce marinarii numeau, cu un fior de groază, Marea de Tenebre.

Echipajele, un amestec eterogen de marinari experimentați, aventurieri fără căpătâi și câțiva bărbați eliberați din închisoare în schimbul serviciului pe mare, priveau probabil cu un amestec de ușurare și neliniște această oprire. Unii erau tineri, abia ieșiți din adolescență, alții, precum Martín Alonso Pinzón, căpitanul *Pintei*, erau lupi de mare căliți, cu decenii de experiență. Ceea ce îi unea pe toți era o formă de curaj (sau disperare) și o înțelegere precară a magnitudinii misiunii. Ei știau că plecau dincolo de hărțile cunoscute, spre un loc unde, conform unora, dragoni marini patrulau apele și unde pământul se termina într-o cascadă cosmică. Deși elitele educate știau că Pământul este rotund, pentru mulți dintre acești marinari, ideea era o speculație, nu o certitudine de neclintit.

Columb, însă, avea o altă poveste în minte. Obsedat de ideea unei rute vestice spre Asia, ignorase cu grație calculele experților care indicau o distanță mult mai mare decât își imaginase el. Chiar și în Canare, unde a petrecut aproape o lună, principala lui grijă nu era explorarea, ci logistica. *Pinta*, o caravelă rapidă, dar puțin robustă, avea probleme cu cârma. Aceasta s-a rupt de două ori în drumul de la Palos de la Frontera, unde plecase expediția pe 3 august, până la Canare. O ironie, dacă ne gândim că această corabie, inițial o sursă de necazuri, va fi mai târziu prima care va zări pământul nou.

În timp ce *Pinta* era reparată la Gomera, sub privirea îngrijorată a lui Pinzón, Columb a profitat de ocazie pentru a realimenta navele cu apă, lemne de foc și carne proaspătă. Aici, în insulele controlate de Castilia, a mai adăugat și câteva provizii locale, inclusiv, se pare, câini, care erau considerați o delicatesă de către unii localnici. O decizie practică, dar care sună puțin straniu pentru urechea modernă. Tot aici a reglat velele *Niñei*, transformând-o dintr-o caravelă latină (cu vele triunghiulare, bune pentru manevre în apropierea coastei) într-una cu vele pătrate, mult mai eficiente pentru traversarea oceanului deschis. Această mică ajustare inginerească avea să joace un rol crucial în succesul călătoriei.

Ceea ce nu știa Columb, și niciunul dintre cei aproximativ 90 de bărbați de pe cele trei nave, era că această escală, menită să-i apropie de Japonia, îi îndepărta, de fapt, de ea cu fiecare nod de frânghie. Intenția era să scurteze drumul spre Est, dar realitatea geografică avea o altă surpriză. Când au părăsit Canarele pe 6 septembrie, lăsând în urmă ultima urmă de civilizație europeană, nu mergeau spre Indii, ci spre o lume complet nouă, care nu exista pe nicio hartă. Și niciunul dintre ei nu bănuia că vor naviga aproape cinci săptămâni pe un ocean aparent nesfârșit înainte de a zări pământul, un interval care va testa la maximum nervii și voința fiecărui om de la bord. Toată această meticulozitate, toate aceste reparații și calcule, toate proviziile adunate, erau pentru o destinație pe care nici măcar nu o căutau.

Dimineața de 12 august 1099 se așterne peste Ascalon, o cetate strategică pe coasta mediteraneană. Cruciații, proaspăt victorioși la Ierusalim, sunt deja pe drum spre casă, sau cel puțin așa speră mulți. Dar vestea unei armate fatimide masive, estimată la 20.000-50.000 de oameni, se răspândește rapid. Vizirul Al-Afdal Shahanshah, cu steaguri fluturând și tobe bătând, a sosit din Egipt, încă neștiind că Ierusalimul a căzut. Intenția sa era să salveze orașul sfânt; acum, e doar o forță de anihilare. Cruciații, cu doar 10.000-12.000 de soldați, trebuie să lupte din nou. Fără alternativă, Godfrey de Bouillon își mână oamenii la atac. E singura lor șansă de a se întoarce acasă. Ei au nevoie de o victorie decisivă, nu doar de o încleștare.

Tabăra fatimidă e întinsă, plină de provizii, animale și chiar o armată de bucătari. Cruciații, deși în inferioritate numerică, sunt însuflețiți de victoria recentă și de disperarea de a-și asigura drumul spre casă. Unii cronicari vorbesc despre un „miracol” – o viziune a Sfântului Gheorghe și a Sfântului Demetrios călărind în fruntea lor. Alții observă pur și simplu că Fatimizii au subestimat grav hotărârea și viteza inamicului.

Acum, la miezul zilei, totul se precipită. Flancul drept cruciat, condus de Robert de Flandra, înaintează rapid de-a lungul coastei. În centru, Godfrey de Bouillon și Robert de Normandia presează cu forța principală. Tancred de Taranto conduce flancul stâng. Nu există o strategie complicată; este o încăierare brutală, directă.

Se aud strigătele, zăngănitul armelor. Arcașii fatimizi își descarcă săgețile, dar avansul cruciaților este implacabil. Cavaleria grea francă, un zid de oțel și furie, sparge liniile ușoare ale infanteriei egiptene. Deodată, un eveniment neprevăzut: Al-Afdal însuși, flancat de gărzile sale, se află pe cal, gata să coordoneze apărarea. Dar presiunea este prea mare. Confuzia se instalează în rândurile fatimide.

Un moment crucial: cruciații descoperă tabăra fatimidă, bogat aprovizionată. În loc să continue urmărirea forțelor inamice, unii se opresc să jefuiască. Această abatere, deși scurtă, îi oferă lui Al-Afdal șansa să scape. Vizirul, realizând că bătălia este pierdută, își abandonează cortul și se refugiază pe o navă, lăsând în urmă o armată în debandadă.

Panica se transformă în măcel. Cruciații, mai puțini la număr, dar mai bine antrenați și mult mai motivați în acel moment specific, își croiesc drum prin liniile inamice dezorganizate. Se estimează că între 10.000 și 12.000 de soldați fatimizi sunt uciși sau capturați. Pierderile cruciaților sunt minime, probabil câteva sute. Victoria este categorică.

Ascalonul, însă, nu cade. Deși înfrângerea armatei de câmp este zdrobitoare, garnizoana orașului refuză să se predea, profitând de neînțelegerile dintre Godfrey și Raymond de Saint-Gilles privind cine ar trebui să o ocupe. Această ceartă stupidă transformă o victorie totală într-una parțială, lăsând un ghimpe în coastă pentru viitorul regat cruciat. Căci, așa cum se întâmplă adesea, triumful militar nu garantează și cel politic, iar orgoliul face o treabă mai bună în a ridica ziduri decât orice inginer. Orașul va rămâne un avanpost fatimid pentru încă o jumătate de secol, o constantă amenințare la adresa fragilei prezențe latine. Exact ceea ce cruciații credeau că au rezolvat definitiv. Ei bine, aproape.