Odoacru Proclamat Rege al Italiei, Sfârșitul Imperiului Roman de Apus

Pe 28 august 476, un băiețel de vreo șaisprezece ani, pe numele său complet Romulus Augustulus, se juca probabil în palatul imperial din Ravenna. Titlul său pompos, „Micul Augustus”, sublinia mai degrabă ironia sorții decât puterea reală. Era împărat, desigur, dar un împărat de paie, o marionetă sub controlul tatălui său, Orestes, un general roman de origine germanică. De fapt, de decenii bune, tronul Romei de Apus era o rocadă de figuri efemere, puse și luate de generali germani cu nume precum Ricimer. Iluzia unui imperiu roman funcțional se subția cu fiecare an, iar acum, în penultima zi a lunii august, urma să se evapore cu totul.

Lumea, așa cum o cunoșteau romanii de generații, era deja un mozaic spart. Armatele imperiale erau alcătuite preponderent din mercenari germani – sciri, heruli, rugi – care luptau pentru Roma, dar cu loialități fluctuante și cu pretenții tot mai mari. Acești *foederati*, soldați aliați, nu mai cereau doar soldă, ci și pământ, o bucată din Italia însăși. Orestes le refuzase cererea, o decizie care s-a dovedit a fi ultima sa greșeală. Nemulțumirea a clocotit, iar de la capul acestor trupe s-a ridicat un alt general, un scir pe nume Odoacer.

Odoacer nu era un barbar sălbatic, ci un ofițer pragmatic și ambițios, crescut în sistemul militar roman. El a promis mercenarilor ceea ce Orestes le refuzase: o treime din pământurile Italiei. Răscoala s-a transformat rapid într-o campanie decisivă. Orestes a fost capturat și executat lângă Piacenza pe 28 august. Câteva zile mai târziu, pe 4 septembrie, armata lui Odoacer a intrat în Ravenna. Acolo, în reședința imperială, Odoacer l-a găsit pe tânărul Romulus Augustulus.

Nu a fost un măcel, nici o distrugere barbară. Odoacer nu a ars orașul, nici nu l-a ucis pe împărat. Dimpotrivă. I-a cruțat viața tânărului Romulus, oferindu-i o pensie anuală consistentă și exilându-l într-un castel luxos din Campania, Castel dell'Ovo, în golful Neapole. Apoi, într-un gest de o subtilitate politică remarcabilă, Odoacer a trimis înapoi la Constantinopol, către împăratul de Răsărit Zenon, însemnele imperiale de Apus – diadema, mantia purpurie, sceptrul. Mesajul era clar: nu mai exista nevoie de un împărat în Vest. Italia nu va mai avea un împărat propriu. În schimb, el, Odoacer, va guverna Italia sub autoritatea nominală a împăratului de Răsărit, ca *rex Italiae* — „Rege al Italiei”.

Lumea nu s-a prăbușit zgomotos. Nu a fost un sunet de trâmbițe apocaliptice, ci mai degrabă un oftat prelungit. Ceea ce se presupunea a fi permanent – un împărat roman în Vest – a dispărut într-o manieră aproape anti-climactică. Odoacer a domnit ca rege timp de treisprezece ani, aducând o oarecare stabilitate într-o peninsulă sfâșiată de decenii de război. Odată, el fusese doar un general mercenar, un „barbar”. Acum era „Regele Italiei”, iar regalia imperială a Vestului zăcea, probabil, într-un depozit uitat de la Constantinopol, așteptând ca cineva să se întrebe vreodată de ce mai era nevoie de un împărat la Roma când nimeni nu-l mai dorea cu adevărat.

Parisul fierbea, nu de la căldura verii lui august 1572, ci de la o tensiune palpabilă, camuflată sub fastul unei nunți regale. Oamenii credeau că asistă la o unire, la un nou început. Ceea ce nu știau, și ce istoria adesea uită să scoată în evidență, este că macelul care avea să urmeze nu a fost o izbucnire spontană de ură religioasă, ci rezultatul unei decizii reci, calculate, a unei regine disperate să-și salveze tronul de la un război pe care ea însăși credea că l-a declanșat.

Nu a început cu gloate însetate de sânge, ci cu un glonț. Pe 22 august, la doar patru zile după ce catolica Margareta de Valois se căsătorise cu protestantul Henric de Navara – o nuntă menită să cimenteze pacea între facțiuni –, amiralul Gaspard de Coligny, liderul hughenoților, a fost împușcat. Glonțul, tras dintr-o casă aparținând familiei Guise (rivalii catolici ai lui Coligny), l-a rănit grav. Dar cine a tras cu adevărat sforile? Mulți istorici indică spre Caterina de Medici, regina mamă, și fiul ei, tânărul rege Carol al IX-lea. Sperau să scape de un om care, în opinia lor, îl manipulase pe rege și amenința să tragă Franța într-un război cu Spania.

Și aici intervine partea fascinantă a mecanismului. Decizia inițială a reginei Caterina și a Consiliului Regal nu fusese una de masacru general. Ei doreau eliminarea selectivă a câtorva zeci de lideri hughenoți, aflați în Paris pentru nuntă, pentru a decapita mișcarea protestantă și a preveni un război civil care părea iminent după tentativa de asasinat eșuată asupra lui Coligny. Logica era simplă, dar brutală: dacă Coligny murea, hughenoții ar fi bănuit familia Guise și ar fi ripostat. Dacă el supraviețuia și afla cine a comandat asasinatul, ar fi declanșat un război împotriva tronului. Singura cale de a evita acest război, credeau ei, era să acționeze primii și să elimine amenințarea de la vârf.

Regele Carol al IX-lea, inițial reticent, a fost convins de Caterina că toți hughenoții prezenți în Paris complotau împotriva lui. Într-un moment de furie și paranoia, el ar fi strigat: „Atunci ucideți-i pe toți! Nu lăsați pe nimeni să rămână să-mi reproșeze!”. Acest ordin, dat în noaptea de 23 spre 24 august, a transformat o operațiune chirurgicală într-o baie de sânge. Semnalul a fost dat prin clopotele bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois, iar parizienii catolici, deja înfierbântați de tensiuni religioase și de o propagandă anti-hughenotă virulentă, au ieșit pe străzi. Pentru a se distinge de victime, catolicii purtau o cruce albă pe pălărie și o eșarfă albă la braț.

Ceea ce a urmat a depășit cu mult intențiile inițiale ale reginei. În loc de câteva zeci de lideri, în acea noapte și în zilele următoare, între 2.000 și 3.000 de hughenoți au fost măcelăriți în Paris. Masacrul s-a răspândit apoi în provincie, unde alte mii de protestanți au fost uciși. Europa a fost șocată. Papa Grigore al XIII-lea, deși informat inițial că a fost o victorie împotriva unei conspirații, a poruncit baterea unei monede comemorative și organizarea unui *Te Deum*. Philip al II-lea al Spaniei ar fi râs pentru prima și singura dată în viața sa publică, la auzul veștii. Dar „soluția” Caterinei a avut efectul invers. În loc să stingă focul, l-a aprins. Războaiele Religioase din Franța, departe de a se fi încheiat, au intrat într-o fază și mai brutală, ducând la aproape treizeci de ani de conflict, și asigurându-i lui Henric de Navara, singurul supraviețuitor notabil al masacrului, drumul către tronul Franței.