Noua Zeelandă a devenit prima țară autonomă care a acordat femeilor dreptul de vot când Legea Electorală din 1893 a primit aprobarea regală. Legislația a modificat regula de sufragiu care limitase votul la proprietarii de teren de sex masculin, adăugând toate femeile adulte pe lista electorală.
Legea a fost rezultatul unei campanii conduse de Uniunea Creștină Temperantă a Femeilor din Noua Zeelandă și de noua Ligă a Sufragiului Femeilor. Secretara lor, Kate Sheppard, a organizat petiții care au strâns 32.000 de semnături, reprezentând aproximativ o treime din populația feminină adultă. În Parlament, proiectul a fost introdus de premierul John Ballance, care a susținut că refuzul de a acorda femeilor votul este incompatibil cu principiile democratice. Votul în Camera Reprezentanților a fost de 49 în favoarea, 28 împotrivă, iar proiectul a fost adoptat pe 19 septembrie 1893.
Când legea a intrat în vigoare, aproximativ 120.000 de femei au fost adăugate la electorat, aproximativ 20% din populația totală de vot din Noua Zeelandă. La prima alegere generală după schimbare, desfășurată în noiembrie 1893, femeile au participat în număr comparabil cu bărbații, cu un estimat 86% din femeile eligibile care au votat. Participarea lor a ajutat Partidul Liberal să-și păstreze puterea, dar impactul imediat asupra politicii a fost modest; majoritatea oficialilor aleși au rămas bărbați.
Consecințele pe termen lung au fost mai profunde. Incluziunea femeilor în alegeri a accelerat reformele în legislația muncii, educație și sănătate publică, domenii în care electoratul feminin a exercitat presiune prin petiții și întâlniri locale. Până în 1919, femeile puteau candida și în Parlament, iar în 1933 Elizabeth McCombs a devenit prima femeie deputat. Exemplul Noii Zeelande a influențat mișcările sufragiste din Regatul Unit, Statele Unite și Australia, oferind un precedent legal concret că drepturile politice ale femeilor sunt compatibile cu o guvernare stabilă.
Legea din 1893 a rămas în vigoare fără modificări majore până la Legea Reprezentării Poporului din 1918 din Regatul Unit, care a extins votul femeilor britanice peste 30 de ani. În Noua Zeelandă, prevederea inițială a continuat să modeleze participarea electorală, contribuind la ratele constant ridicate de participare la vot ale țării, care depășesc 80% în alegerile recente. Adoptarea timpurie a sufragiului feminin este citată ca un factor al politicilor sociale progresiste ale Noii Zeelande și al reputației sale pentru echitatea de gen în reprezentarea politică.
Guvernul francez și armata prusacă se confruntau de-a lungul unei linii care fusese frontiera defensivă franceză din 1815. Până la 18 septembrie 1870 Armata Rinului a ținut granițele de est și Paris a rămas capitala politică cu întreaga sa administrație civilă. Înfrângerea forțelor Rinului la Sedan, pe 1 septembrie, a obligat guvernul francez să se mute la Paris și a lăsat capitala expusă unui asediu pe care comanda superioară prusacă intenționa să-l folosească pentru a forța capitularea fără alte bătălii.
Credința comună susține că asediul a început ca un atac surpriză, dar forțele prusace înconjuraseră deja Paris în noaptea de 19 septembrie. Generalul von Moltke a ordonat trei armate să converge: Prima armată sub Prințul Frederick Charles, a Doua sub Prințul moștenitor Albert și a Treia sub Prințul moștenitor Wilhelm. Împreună au desfășurat aproximativ 800.000 de oameni și au amplasat 2.500 de piese de artilerie pe inelul exterior al orașului. Garnizoana franceză din interiorul Parisului număra aproximativ 300.000 de soldați, inclusiv trupe regulate, unități ale Gardei Naționale și miliție, susținuți de o miliție civilă de 500.000 de bărbați care fuseseră comandați să ajute la apărare.
Mecanismul asediului era un bombardament sistematic de artilerie combinat cu un blocaj al tuturor rutelor de aprovizionare. Prusacii au amplasat tunuri grele pe înălțimile Montmartre, Saint‑Denis și în suburbii sudice, permițându-le să tragă asupra zidurilor orașului și a interiorului. Până la începutul lui octombrie trăgeau până la 30.000 de obuze pe zi, vizând depozitele de hrană, rezervoarele de apă și stațiile feroviare. Răspunsul francez s-a bazat pe forturile interioare construite după revoluțiile din 1848, dar aceste forturi nu puteau opri obuzele cu rază lungă. Între timp armata prusacă a tăiat căile ferate la periferie, împiedicând transportul cerealelor către capitală. Înregistrările arată că, până în decembrie, rația zilnică de pâine pentru civilii parizieni a scăzut la 200 de grame.
Guvernul civil, condus de președintele Louis‑Napoléon Bonaparte și de ministrul său al războiului, generalul Trochu, a ales să mențină rezistența în ciuda condițiilor înrăutățite. Trochu a ordonat construcția de cuptoare improvizate și raționarea cărbunelui, dar iarna 1870‑71 a făcut temperatura să scadă la –5 °C în medie, crescând mortalitatea din cauza frigului și a bolilor. Statisticile oficiale franceze enumeră 12.000 de morți militari și 30.000 de morți civili în timpul asediului, în timp ce pierderile prusace din focul de artilerie au fost de aproximativ 5.000.
Asediul s-a încheiat pe 28 ianuarie 1871, când Adunarea Națională franceză, nou aleasă după armistițiu, a votat capitularea. Capitulația a impus Franței să evacueze forturile, să plătească o indemnizație de război de cinci miliarde de franci și să accepte ocupația unor părți ale estului Franței. Consecința imediată a fost înființarea Imperiului German pe 18 ianuarie 1871, care a remodelat echilibrul de putere în Europa și a pregătit scena pentru conflicte viitoare.
Decizia generalului Edmund Allenby din începutul lunii septembrie de a concentra trei divizii de cavalerie în spatele Câmpiei de coastă a stabilit condițiile pentru lovitura decisivă de la Megiddo. Planul, cunoscut sub numele de Bătălia de la Sharon, prevedea o avansare rapidă pe timp de noapte prin câmpie, o traversare surpriză a râului Iordan și un atac coordonat al infanteriei asupra liniei frontale otomane de la Nablus. Allenby a ales această abordare deoarece forțele otomane, sub comanda generalului Otto Liman von Moltke, se bazau pe o linie defensivă statică de tranșee și artilerie, slăbită de luni de eroziune și de pierderea proviziilor germane.
Forțele Imperiului Britanic erau alcătuite din aproximativ 60.000 de infanteriști, 20.000 de cavaleri și 400 de piese de artilerie, în timp ce armata otomană avea în jur de 70.000 de trupe, dintre care 30.000 erau infanterie de linie. Pe 19 septembrie infanteria britanică a început o bombardare de trei ore, apoi cavaleria a avansat în trei valuri. Până la zori cavaleria a străpuns zonele din spatele otomanilor, a capturat depozitul principal de provizii de la Afula și a tăiat linia feroviară spre Damasc. Comandantul otoman, neștiind de viteza cavaleriei, a ordonat un contraatac care a provocat 6.000 de victime otomane și 8.000 de prizonieri, în timp ce pierderile britanice au fost de 2.500 de morți sau răniți.
Cel mai trecut cu vederea element al bătăliei este rolul Diviziei Montate a Australiei și Noii Zeelande, al cărei recunoaștere a identificat un punct slab lângă satul Tiberias. Raportul lor i-a permis lui Allenby să redirecționeze o brigadă din a 4‑a Divizie de Cavalerie, care a capturat podul de la Jisr el Mejdel înainte ca otomanii să-l poată distruge. Relatările populare adesea cred că victoria aparține exclusiv infanteriei britanice, dar capacitatea cavaleriei de a flanca pozițiile otomane și de a rupe liniile lor de comunicație a fost factorul decisiv.
Rezultatul de la Megiddo a forțat Comandamentul Superior otoman să se retragă din Palestina și a deschis drumul spre Damasc, conducând la armistițiul din 30 octombrie 1918. Bătălia a demonstrat, de asemenea, eficacitatea tacticilor de arme combinate care integrau artileria, infanteria, cavaleria și recunoașterea aeriană, o metodă adoptată ulterior în perioada interbelică. Costul uman a fost ridicat: victimele civile otomane în retragere sunt estimate la 10.000, în timp ce Imperiul Britanic a suferit 2.500 de decese militare și 4.000 de răniți. Victoria a remodelat harta Orientului Mijlociu, punând capăt stăpânirii otomane în regiune și deschizând calea mandatelor britanice și franceze care au urmat.
Înainte de septembrie 634, orașul Damasc a fost o importantă fortăreață bizantină în Siria, apărată de o garnizoană estimată la 8.000 de oameni și de un sistem de ziduri fortificate. Împăratul bizantin Heraclius respinsese recent o invazie persană și redistribuia trupele spre frontiera de est, lăsând apărările siriene mai subțiri decât înainte. În același an, Califatul Rashidun, condus de comandantul Khalid ibn al‑Walid, obținuse deja victorii la Ajnadayn și Yarmouk, reducând forțele de câmp bizantine la aproximativ 5.000 în regiune. Khalid a mutat astfel armata sa, formată din aproximativ 15.000 de infanteri și cavalerie, spre Damasc cu scopul de a elimina ultima bază bizantină majoră din Levant.
Khalid a organizat un atac în două brațe. O forță a abordat din vest, folosind o breșă descoperită în timpul escarmelor anterioare, în timp ce o a doua coloană a înconjurat spre sud pentru a bloca orice retragere. Planul se baza pe mișcare rapidă și pe capacitatea cavaleriei sale de a flanca apărătorii înainte ca aceștia să își poată concentra trupele limitate. Comandanții bizantini, conștienți de armata în apropiere, au încercat să întărească poarta vestică, dar au putut aloca acolo doar 1.200 de soldați. Când coloana vestică a lui Khalid a ajuns la poartă, a lansat o încărcare coordonată care a copleșit apărătorii, ucigând aproximativ 300 și capturând poarta în câteva ore.
Coloana sudică a ocupat apeductele orașului, tăind aprovizionarea cu apă a garnizoanei. Lipsiți de apă și sub focul breșei vestice, trupele bizantine au suferit pierderi mari; relatările contemporane notează că din cei 8.000 de apărători inițiali, mai puțin de 1.000 au supraviețuit asediului. Khalid a intrat în oraș pe 19 septembrie 634 și a ordonat demolarea zidurilor rămase pentru a preveni o eventuală recapturare bizantină. Captura a marcat sfârșitul domniei bizantine organizate în Siria și a deschis calea pentru extinderea Rashidun spre Antiohia și interiorul Peninsulei Arabice.
În lunile următoare căderii Damascului, administrația Rashidun a instalat un guvernator pentru a colecta taxe și a integra populația locală în noua politică islamică. Pierderea Damascului a forțat Imperiul Bizantin să se retragă pe platoul anatolian, unde s-a concentrat pe apărarea capitalei. Evenimentul a schimbat astfel echilibrul de putere în Orientul Apropiat, stabilind Califatul Rashidun ca forța dominantă din regiune pentru următoarele decenii.
James A. Garfield, al 20‑lea președinte al Statelor Unite, a murit pe 19 septembrie 1881 după ce o rană provocată de Charles J. Guiteau nu s-a vindecat. Garfield preluase funcția în martie, la vârsta de 49 de ani, și conducea un cabinet divizat în privința numirilor de patronaj. Guiteau, un căutător de locuri de muncă de 29 de ani, șomer, credea că o scrisoare personală adresată lui Garfield, promițând să-i asigure un post diplomatic, a fost ignorată și a concluzionat că uciderea președintelui ar forța Congresul să-l numească.
Încercarea de asasinat a avut loc pe 2 iulie 1881 la stația feroviară Baltimore și Potomac. Guiteau s-a apropiat de Garfield cu un pistol de calibrul .442, a tras două focuri la distanță mică, ratând capul președintelui, dar lovind spatele acestuia. Glonțul s-a înfigiat lângă coloana vertebrală și a provocat o rană abdominală severă. Garfield a supraviețuit împușcăturii inițiale, dar starea lui s-a înrăutățit din cauza infecției.
Tratamentul medical a fost administrat de Dr. Willard Bliss, medicul șef al Casei Albe. Bliss s-a bazat pe practica dominantă de a explora rana cu instrumente neesterilizate, metodă susținută de Asociația Medicală Americană la acea vreme. Lipsa tehnicii antiseptice a permis proliferarea bacteriilor; cel puțin 12 medici au examinat președintele, fiecare introducând noi agenți patogeni. Analizele moderne atribuie decesul lui Garfield sepsisului, nu glonțului în sine.
Guiteau a fost arestat imediat de poliția stației și ținut în închisoarea din Washington. El a susținut că a acționat dintr-un resentiment personal, motiv consemnat în confesiunea sa și în transcrierile procesului. Procesul a început pe 17 noiembrie 1881 în fața judecătorului Walter Q. Gresham. Acuzația a prezentat dovezi de premeditare, inclusiv achiziționarea pistolului de către Guiteau și intrările din jurnalul său. Apărarea a invocat nebunia, citând comportamentul său erratic, dar juriul a respins această susținere. Pe 25 ianuarie 1882 Guiteau a fost condamnat la moarte, execuția fiind efectuată prin spânzurare pe 30 iunie 1882.
Moartea lui Garfield a generat o criză constituțională privind succesiunea prezidențială. Vicepreședintele Chester A. Arthur, în vârstă de 51 de ani, a preluat președinția în aceeași zi a decesului lui Garfield, conform Articolului II, Secțiunea 1 din Constituție. Accesul lui Arthur a condus la adoptarea Legii de Reformă a Serviciului Civil Pendleton în 1883, care a redus patronajul și a instituit angajarea pe bază de merit, adresând direct mediul politic care l-a motivat pe Guiteau.
Incidentul a stimulat, de asemenea, dezbaterea publică privind igiena medicală, determinând adoptarea treptată a practicilor antiseptice în spitalele americane. Combinația dintre o asasinare cu motivație politică, îngrijire medicală învechită și tranziție constituțională rapidă ilustrează modul în care nemulțumirile personale pot intersecta procesele instituționale pentru a modela politica națională.
