Intrarea lui Constantin la Roma pe 29 octombrie 312 a marcat primul triumf imperial după un război civil care a unit imperiul vestic sub un singur conducător. Triumful a fost posibil deoarece forțele lui Constantin au învins pe Maxentius la Podul Milviu pe 28 octombrie, o bătălie în care armata de est, formată din aproximativ 40.000 de bărbați, a traversat Tibrul și a rupt linia defensivă a celor 30.000 de trupe ale lui Maxentius. Momentul decisiv a fost prăbușirea punctului de sprijin al podului, care a forțat trupele sale să fugă și l-a lăsat pe împărat blocat pe partea opusă a râului. Surse istorice precum Lactantius și Eusebius consemnează că Maxentius s-a înecat încercând să scape, dar imaginea populară a morții sale în luptă este inexactă. Dovezi arheologice și relatări contemporane confirmă că corpul său a fost recuperat din râu dimineața următoare și apoi expus în Forum înainte de a fi decapitat. Acest act nu a fost un gest spontan de răzbunare; a fost o declarație politică calculată menită să demonstreze sfârșitul revendicării lui Maxentius și să legitimeze autoritatea lui Constantin.
Triumful în sine a fost o ceremonie publică atent regizată. Constantin a călărit într-un car tras de patru cai albi, simbolul tradițional al unui comandant victorios, și a afișat regalia imperială capturată a lui Maxentius. Mulțimea de cetățeni romani, estimată la câteva sute de mii, a asistat la expunerea capului tăiat, așezat pe un stâlp ca avertisment pentru alți potențiali rivali. Prin prezentarea publică a capului, Constantin a întărit mesajul că opoziția față de domnia sa va fi întâmpinată cu același destin. Triumful i-a permis, de asemenea, să revendice titlul de Augustus fără contestare, consolidându-și controlul asupra provinciilor vestice.
Impactul pe termen lung al triumfului a fost accelerarea politicilor religioase ale lui Constantin. În câteva luni a emis Edictul de la Milano, acordând toleranță creștinilor, o mișcare facilitată de poziția sa necontestată după victorie. Îndepărtarea lui Maxentius a eliminat un mare patron al cultelor păgâne din Roma, permițând liderilor creștini să achiziționeze proprietăți imperiale anterioare. În deceniul următor, schimbarea patronajului religios a contribuit la creștinarea treptată a imperiului, afectând milioane de supuși din întreaga Mediterană. Astfel, triumful a servit nu doar ca sărbătoare a succesului militar, ci și ca punct de cotitură ce i-a permis lui Constantin să remodeleze peisajul religios al imperiului.
În anii care au urmat triumfului, Constantin a fondat Constantinopol în 330, stabilind o nouă capitală care avea să devină centrul creștinismului de Est. Precedentul stabilit prin afișarea publică a puterii în Roma a demonstrat că victoria militară putea fi folosită pentru a impune schimbări culturale ample, un model repetat de împărații ulteriori.
Sir Walter Raleigh a fost executat prin spânzurare în Curtea Palatului Vechi a Westminster Hall. Execuția a fost actul final al unui proces legal început când Coroana l-a acuzat de încălcarea proclamației din 1604 care interzicea oricărui subiect englez să lanseze o expediție armată privată împotriva Spaniei. Legea solicita o inculpare formală, un proces în fața King's Bench și o sentință ce putea fi pusă în aplicare doar cu consimțământul explicit al monarhului. Procesul lui Raleigh din 24 iulie 1618 a emis un verdict de vinovăție pentru trădare, deoarece organizase raidul eșuat din 1617 asupra San Juan din Caraibe, o aventură ce a încălcat tratatul de pace cu Spania și a dus la capturarea mai multor nave spaniole.
Raționamentul instanței se baza pe principiul că un subiect nu poate purta război fără permisiunea suveranului. Judecătorii au invocat Legea Trădării din 1559, care definia ridicarea de război împotriva păcii regelui ca trădare de rang înalt, pedepsită cu moartea. Apărarea lui Raleigh a susținut că raidul era o întreprindere comercială privată, dar judecătorii au respins această distincție, subliniind că orice agresiune armată modifică relațiile diplomatice și, prin urmare, intră sub prerogativa exclusivă a regelui. Regele James I a semnat ordinul de execuție pe 28 octombrie, confirmând că execuția a fost o decizie de stat, nu o răzbunare personală.
Execuția lui Raleigh a modificat echilibrul de putere dintre monarhie și clasa emergentă a exploratorilor privați. Înainte de 1618, aventurierii englezi puteau spera că favoarea regală îi va proteja chiar și după o expediție eșuată; Coroana emitea adesea grațieri sau restabilia proprietăți după negocieri. După spânzurare, precedentul a devenit clar: Coroana va aplica riguros legile privind trădarea, iar agresiunea overseas privată fără un charter regal explicit a devenit un risc juridic pe care majoritatea investitorilor nu îl mai puteau ignora. Această schimbare a făcut ca companiile susținute de stat, cum ar fi Compania de Est India, fondată în 1600 și extinsă după 1618, să devină vehiculul normal pentru comerțul și colonizarea peste mări.
Consecința imediată a fost confiscarea domeniilor lui Raleigh, inclusiv manastirea Sherborne, care a trecut la Coroană și apoi la Sir Robert Carr. Pierderea rețelei sale de patronaj a descurajat și alți nobili să sponsorizeze raiduri nesancționate, canalizând expansiunea engleză spre structuri corporative ce necesitau aprobarea parlamentară și licențe regale. Această realiniere juridică și financiară a pus bazele construirii sistematice a imperiului care a definit secolele XVII și XVIII.
Conradin, ultimul bărbat al dinastiei Hohenstaufen, a fost executat la Napoli pe 29 octombrie 1268. După înfrângerea forțelor sale în bătălia de la Tagliacozzo din august 1268, a fugit spre sud sperând să obțină sprijin în Regatul Siciliei, pe care papalitatea și Angevinii îl revendicau ca feud. Captura sa a avut loc pe 23 septembrie la Torre Astura, unde o mică garnizoană loială lui Carol de Anjou i-a predat autorităților angevine.
Carol, regele Napoliului și fiul regelui Ludovic al IX-lea al Franței, a ordonat un proces formal la Castelul dell'Ovo. Tribunalul era format din trei judecători: legatul papal Guglielmo Fieschi, cancelarul napolitan Pietro della Vigna și marsaliul angevin Jean de Clermont. Acuzațiile erau trădare împotriva coroanei Siciliei și încălcarea bula papale care excomunicase pretendenții Hohenstaufen. Conradin a pledat că a acționat pentru a-și recâștiga drepturile ereditare, dar judecătorii l-au găsit vinovat și l-au condamnat la moarte.
Execuția a fost efectuată la Castelul Nou la zorii zilei de 29 octombrie. Doi călăreți, identificați în cronici contemporane ca Giovanni și Matteo, l-au așezat pe ducele de 15 ani pe o schelă de lemn. Metoda a fost decapitarea cu sabia, o practică rezervată prizonierilor nobil. Sabia călărețului s-a rupt la primul lovit, necesitând o a doua lovitură pentru a finaliza decapitarea. Martorii au consemnat că mulțimea era de aproximativ 2.000 de persoane, mulți dintre ei negustori și soldați locali.
Moartea lui Conradin a eliminat ultimul pretendent legitim Hohenstaufen la Sfântul Imperiu Roman și la Regatul Siciliei. A permis lui Carol de Anjou să consolideze domnia sa peste sudul Italiei fără o revendicare dinastică rivală. Papalitatea, care îl susținea pe Carol, a obținut o victorie decisivă în lupta sa împotriva influenței imperiale pe peninsulă. Pe termen lung, dispariția liniei Hohenstaufen a contribuit la apariția conflictelor Guelfi‑Ghibellini, orașele-state italiene aliniindu-se fie cu facțiunile papale, fie cu cele imperiale.
Din punct de vedere financiar, confiscarea averilor lui Conradin a adăugat aproximativ 200.000 de florin la trezoreria angevină, fonduri folosite pentru fortificarea Napoliului și pentru finanțarea altor campanii în Balcani. Execuția a stabilit, de asemenea, un precedent pentru utilizarea decapitării publice ca instrument de control politic în Italia medievală, influențând acțiuni ulterioare împotriva nobililor rebeli. Înlăturarea lui Conradin a remodelat astfel echilibrul de putere în Italia și a marcat sfârșitul unei dinastii care guvernase imperiul timp de peste un secol.
Guvernatorul portughez al Luandei, António de Saldanha, a ordonat o expediție mare pentru a forța regatul Kongo să accepte un tribut redus după ce Kongo încetase să trimită tributul convenit de sclavi și fildeș. Decizia a fost luată la începutul lunii septembrie 1665 și a implicat trei carave, două nave mai mici și aproximativ 1.200 de soldați portughezi, plus un contingent de aliați africani. Ținta lor a fost fortăreața Kongo de la Mbwila, un pas de munte care controla drumul dintre regatul interior și coasta Atlantică.
Regele Kongo, António I, a adunat o armată pe care istoricii o estimează la 15.000 de bărbați, inclusiv 5.000 de infanteri înarmați cu muschete furnizate de olandezi și o cavalerie de aproximativ 1.000 de călăreți. A ales să întâlnească portughezii în valea îngustă lângă râul Mbwila, sperând că terenul va neutraliza tunurile portugheze și va împiedica navele lor să ofere sprijin de foc. Planul Kongo se baza pe o încărcare rapidă care să rupă linia portugheză înainte ca aceștia să poată forma un pătrat defensiv.
Pe 29 octombrie cele două forțe s-au ciocnit. Artaeria portugheză a tras un foc de armă care a ucis aproximativ 800 de războinici Kongo înainte ca infanteria să poată închide distanța. Cavaleria Kongo a încercat apoi o încărcare, dar s-a dezordonat pe terenul mlăștinos și a suferit pierderi grele; rapoartele contemporane enumeră 3.200 de morți și 1.500 capturați. Pierderile portugheze au fost de aproximativ 150, inclusiv câțiva ofițeri, dar momentul decisiv a fost moartea regelui António I, lovit de o minge de tun care i-a sfărâmat craniul. Corpul său a fost expus pe câmpul de luptă, iar drapelul Kongo a fost confiscat.
Rezultatul imediat a fost prăbușirea autorității centrale a Kongo. Nepotul regelui, Pedro III, a pretins tronul, dar s-a confruntat cu pretendenți rivali și nu a putut restabili sistemul de tribut. Controlul portughez asupra Mbwila a oferit Luandei un punct ferm în interior, permițând o extindere ulterioară a comerțului cu sclavi. În decurs de doi ani portughezii au înființat un avansament fortificat la pas, iar influența Kongo în regiune a scăzut permanent. Bătălia a marcat astfel sfârșitul statutului Kongo ca putere regională și a accelerat monopolul portughez asupra exporturilor de sclavi din Angola pe Atlantic.
