James Clerk Maxwell a murit pe 5 noiembrie 1879 la Cambridge, încheind cariera fizicianului ale cărui patru ecuații au unificat electricitatea, magnetismul și lumina. Înainte de moarte deținea catedra Cavendish la Universitatea din Cambridge și era membru al Royal Society, poziții ce îi ofereau control asupra finanțării cercetării, spațiului de laborator și educației studenților de masterat. Comunitatea științifică presupunea că teoria sa electromagnetică, publicată între 1861 și 1865, va rămâne descrierea definitivă a fenomenelor de câmp, și că aceeași formă matematică va fi predată în curricula de fizică pentru generații.
Ecuațiile lui Maxwell descriu cum sarcinile electrice produc câmpuri electrice, cum câmpurile magnetice în schimbare generează câmpuri electrice și cum curenții electrici produc câmpuri magnetice. În termeni simpli, primele două ecuații afirmă că sarcinile electrice sunt sursa forței electrice și că câmpurile magnetice nu au surse izolate. A treia ecuație arată că un câmp electric variabil în timp creează un câmp magnetic, în timp ce a patra arată că un câmp magnetic variabil în timp creează un câmp electric. Împreună ele implică faptul că perturbațiile în câmpul electromagnetic combinat se propagă cu o viteză egală cu viteza luminii măsurată, deci lumina însăși este un val electromagnetic. Dovada se baza pe derivări matematice din constante experimentale precum permitivitatea și permeabilitatea vidului, pe care Maxwell le-a măsurat cu un balans de torsiune și un pod Wheatstone.
În momentul morții sale Royal Society l-a ales pe William Thomson, mai târziu Lord Kelvin, ca președinte, iar catedra Cavendish a trecut la John Strutt, al 3‑lea Baron Rayleigh. Amândoi au continuat să predea cadrul lui Maxwell, dar au început și să exploreze teoria cinetică emergentă a gazelor și conceptul incipient al electronului. Într-un deceniu, Heinrich Hertz a reprodus în laborator unde electromagnetice, confirmând predicția lui Maxwell cu lungimi de undă măsurate între 10 și 100 de centimetri. Confirmarea a mutat consensul științific de la modelul mecanic al eterului la o descriere bazată pe câmp a luminii.
Consecința imediată a decesului lui Maxwell a fost numirea lui Rayleigh, care a introdus termenul „electron” și a rafinat măsurarea sarcinii elementare. Această schimbare de conducere a accelerat tranziția de la teoria clasică a câmpului la descrierea cuantică a fenomenelor electromagnetice, o schimbare ce va culmina cu dezvoltarea electrodinamicii cuantice în secolul XX.
Planul de a distruge Parlamentul englez a fost descoperit când, în 5 noiembrie 1605, o percheziție a scos 36 de butoaie cu pulbere de pușcă ascunse în subsolul de sub Camera Lorzilor. Conspiratorii, un grup de zece catolici englezi condus de Robert Catesby, intenționau să aprindă pulberea în timpul Deschiderii Statului, ucigând pe regele Iacob I, pe moștenitorul său Prințul Henric și pe membrii adunați ai ambelor Camere. Planul lor se baza pe secretul pivniței, cantitatea de 30.000 de livre de pulbere și așteptarea că ceremonia anuală ar aduna întregul guvern într-o singură clădire.
Mecanismul imediat care a eșuat a fost primirea unei scrisori anonime care îl avertiza pe Lord Monteagle să evite deschiderea. Monteagle a înmânat scrisoarea Secretarului de Stat, Sir Robert Cecil, care a ordonat o percheziție a pivnițelor în seara de 4 noiembrie. Când echipa de căutare a deschis ușa pivniței, a găsit butoaiele și un bărbat identificat ca Guy Fawkes, soldat și expert în explozibili, stând lângă ele. Fawkes a fost arestat, iar ceilalți conspiratori au fost capturați în zilele următoare, inclusiv Catesby, ucis într-un foc de armă pe 8 noiembrie.
Evenimentul a schimbat așteptările de securitate ale instituțiilor de stat. Înainte de 1605, ideea unui singur dispozitiv exploziv capabil să ucidă un monarh și o întreagă legislatură era de neconceput în Anglia. După dezvăluire, clădirea Parlamentului a fost reconstruită cu boltă mai puternice, iar ceremonia anuală de deschidere a fost mutată într-un loc mai sigur. Guvernul a introdus, de asemenea, un nou cadru legal, Legea de Observare a 5 noiembrie, care a impus un reminder public anual al complotului și a stabilit tradiția aprinderii focurilor de tabără. Această lege a transformat memoria colectivă într-un instrument de securitate de stat, practică ce a persistat secole întregi.
Motivele conspiratorilor erau înrădăcinate în persecuția catolicilor după succesiunea la tron a lui Iacob I în 1603, care a reînnoit aplicarea legilor penale ce restricționau cultul catolic și interziceau catolicilor accesul la funcții publice. Cererea lor era restabilirea toleranței religioase, dar metoda aleasă a forțat Coroana să întărească supravegherea disidenței. Descoperirea a condus, de asemenea, la execuția a cinci conspiratori pe 30 ianuarie 1606, o demonstrație publică menită să descurajeze comploturi similare.
În perspectivă pe termen lung, complotul cu pulbere de pușcă a demonstrat că un grup mic poate amenința nivelurile supreme ale guvernului cu materiale relativ ieftine. Răspunsul a stabilit precedente pentru colectarea de informații, reacția de urgență și comemorarea publică, modelând conceptele moderne de securitate națională.
George B. Selden a obținut brevetul american 549.160 pe 5 noiembrie 1895, nu pentru că construise o mașină funcțională, ci pentru că redactase în 1879 o revendicare largă pentru un vehicul cu motor pe benzină. Revendicarea acoperea conceptul unui motor cu patru timpi cu ardere internă cuplat la un șasiu care putea fi dirijat, un design deja demonstrat în Europa de Karl Benz și Gottlieb Daimler. Brevetul lui Selden a fost rezultatul unei strategii legale: a depus o cerere provizorie, a așteptat cincisprezece ani, apoi a transformat-o în brevet complet când piața americană pentru automobile începea să crească.
Povestea populară că Selden ar fi inventat prima mașină este inexactă; biroul de brevete nu a cerut niciodată un prototip, iar Selden nu a produs niciodată o mașină. Dovezile din dosarul de brevet arată doar o schiță și o descriere a ciclului motorului. Ceea ce arată înregistrarea este că brevetul a fost destinat să controleze industria emergentă prin acordarea lui Selden a unui monopol asupra oricărui vehicul motorizat ce folosește acel tip de motor.
Când Detroit Automobile Company a început să producă mașini în 1899, Selden a dat în judecată pentru încălcare. Cazul, Selden v. Henry Ford Motor Co., a ajuns în Curtea Supremă a SUA, care a confirmat brevetul în 1911 printr-o interpretare restrânsă a revendicării. Totuși, Societatea Americană a Inginerilor Mecanici și Asociația Producătorilor Licențiați de Automobile (ALAM) au negociat ulterior un acord care a limitat domeniul brevetului la vehicule cu motoare de dimensiune și configurație specifice. Acest lucru a exclus practic producătorii mai mici, inclusiv Ford Motor Company, de la plata redevențelor.
Ford a contestat aranjamentul depunând o contracție în 1911. Instanța a decis că brevetul nu acoperă motoarele mai ușoare, cu putere redusă, folosite în Modelul T al lui Ford, invalidând astfel cererea de redevență. Decizia a deschis piața producției în masă, a redus prețurile vehiculelor și a accelerat răspândirea automobilelor în Statele Unite. A demonstrat, de asemenea, că brevetele largi, bazate pe concepte, pot fi contestate când detaliile tehnologice diferă de descrierea inițială.
Episodul brevetului lui Selden ilustrează cum mecanismele legale, mai degrabă decât inovațiile inginerești, pot modela structura timpurie a unei industrii. Episodul s-a încheiat cu brevetul efectiv anulat pentru majoritatea mașinilor practice, permițând inovatorilor precum Henry Ford să construiască piața auto modernă.
Guy Fawkes a fost prins într-un subsol pe 4 noiembrie 1605, la mai puțin de 24 de ore de la momentul în care conspiratorii au așezat 36 de butoaie cu pulbere de pușcă sub Camera Lorzilor. Pulberea, echivalentă cu aproximativ 9.000 de kilograme de pulbere neagră, urma să explodeze în timpul deschiderii oficiale a Parlamentului, când 120 de membri ai Camerei și regele Iacob I ar fi fost prezenți. Planificatorii, printre care Robert Catesby și Thomas Winter, se așteptau ca explozia să ucidă aproximativ 80% din cele 700 de persoane adunate, restabilind astfel o monarhie catolică.
Descoperirea a avut loc pentru că o scrisoare anonimă a avertizat autoritățile că „viața regelui este în pericol” pe 5 noiembrie. O echipă de căutare formată din 12 bărbați, condusă de Sir Thomas Knyvet, a găsit butoaiele după o noapte de săpături la 12 picioare sub pământ. Fawkes, în vârstă de 30 de ani, a fost găsit păzind explozivii și a fost arestat fără rezistență. Capturarea lui a prevenit o pierdere estimată la 2.500 de vieți, bazată pe prezența așteptată a 300 de colegi și 200 de membri ai personalului.
În timpul procesului ulterior, 27 de conspiratori au fost acuzați de trădare înaltă, infracțiune definită de Legea Trădării din 1351 ca „conspirație pentru moartea regelui”. Dovezile au inclus propria mărturie a lui Fawkes, înregistrată pe 7 noiembrie, în care a recunoscut că a manipulat pulberea de pușcă. Curtea i-a condamnat pe toți inculpații la moarte; 22 au fost executați între 30 ianuarie și 31 mai 1606. Fawkes a fost executat prin spânzurare, tras la război și sfâșiat pe 31 ianuarie 1606, o metodă care a durat aproximativ 15 minute, conform relatărilor contemporane.
Efectul imediat a fost consolidarea legislației anti‑catolice. Parlamentul a adoptat Legea Recusantilor Popish din 1606, impunând o amendă de 100 de lire pe lună oricărui adult catolic care refuza să participe la slujbele anglicane, sumă echivalentă cu aproximativ 20.000 de lire astăzi. Această penalizare financiară a forțat multe familii catolice să se convertească sau să se confrunte cu ruină, reducând populația catolică din Anglia de la un estimat 5% la sub 2% în decurs de două decenii.
Planul a generat, de asemenea, un ritual public durabil. Din 1606 încoace, guvernul a ordonat aprinderea anuală a focurilor de artificii pe 5 noiembrie, practică care a crescut până la 1.200 de focuri documentate în Anglia până în 1660. Ziua, cunoscută sub numele de „Noaptea lui Guy Fawkes”, a servit atât ca amintire a conspirației eșuate, cât și ca instrument al Coroanei pentru a demonstra controlul asupra disidenței religioase.
Forțele mogule sub împăratul de 13 ani, Akbar, au învins armata regelui auto-proclamat hindus Hem Chandra Vikramaditya la Panipat. Regentul lui Akbar, Bairam Khan, a organizat o poziție defensivă pe câmpie, plasând 15.000 de cavaleri și 12.000 de infanterie în spatele unui șanț superficial, în timp ce a ordonat artileriei, formată din 12 tunuri grele, să tragă un foc coordonat. Hem Chandra, numit și Hemu, comanda aproximativ 30.000 de trupe, inclusiv 15.000 de infanterie și 9.000 de cavaleri, și se baza pe impulsul victoriilor recente din Delhi și Agra.
Planul lui Bairam Khan depindea de forțarea infanteriei lui Hemu să avanseze peste șanț, expunându-i focului tunurilor care ar fi putut rupe formația înainte ca cavaleria să poată încărca. Artileria mogulă, operată de tirul experimentat Hakim Abdul Qadir, a tras primul foc care a ucis aproximativ 2.000 de oameni și a perturbat centrul inamicului. Când Hemu a ordonat avansarea elefanților de război, infanteria mogulă a folosit sulițe lungi pentru a-i respinge, determinând elefanții să intre în panică și să călărească propriile rânduri.
În timpul luptei, Hemu a luptat personal pe linia din față și a fost rănit de o săgeată care i-a străpuns umărul stâng. Cronicarii contemporani, cum ar fi istoricul persan Badayuni, notează că după rană Hemu a căzut inconștient și a fost capturat de soldatul mogul Khwaja Muhammad. A fost dus la tabăra mogulă unde a fost executat a doua zi, la ordinul lui Akbar, punând capăt rebeliunii. Bătălia a provocat aproximativ 8.000 de victime mogule, inclusiv 1.200 morți, în timp ce forțele lui Hemu au suferit circa 12.000 de morți și 5.000 de prizonieri.
Victoria a asigurat controlul lui Akbar asupra regiunii Delhi și a permis administrației mogule să restabilească colectarea taxelor în bazinul Gangelui. Succesul lui Bairam Khan i-a adus titlul de Vakil și l-a poziționat ca conducător de facto până când Akbar a atins majoritatea. Înfrângerea a forțat rămășițele susținătorilor lui Hemu să se disperse, punând capăt scurtei stăpâniri hinduse care întrerupise autoritatea mogulă din 1555. Bătălia a demonstrat, de asemenea, eficacitatea artileriei de campanie în războaiele indiene, influențând campaniile mogule ulterioare care s-au bazat tot mai mult pe unități cu pulbere. Consolidarea puterii mogule după Panipat a pus bazele expansiunii imperiului în timpul domniei ulterioare a lui Akbar.
