USS Indianapolis scufundat de torpilele japoneze

Ora 00:36. Submarinul japonez I-58 se află la 16 kilometri de USS Indianapolis și vede ceea ce vede orice comandant de submarin în război: o țintă. Torpedele sunt gata. Comandantul Hashimoto Mochitsura dă ordinul și patru arme se lansează în apa neagră a Mării Filipine.

Nava americană plutea cu ușurinţă, fără să ştie. Indianapolis tocmai terminate o misiune secretă — transportase piese pentru bomba atomică care va cădea peste Hiroshima, în doar trei săptămâni. Acum se îndrepta către Leyte Gulf pentru exerciții de tragere. Echipajul, 1.196 de oameni, dormea. Ofițerul de serviciu pe punte, liniștit. Radarele nu detectaseră nimic. Nu erau nave de escortă în jur. Comandantul Charles McVay III dormea și el.

Prima torpedă lovește la 00:36. Indianapolis se cutremură. A doua torpedă vine la 50 de secunde după prima. Oamenii se trezesc în tenebre și haos. Cablurile electrice se rup. Apele intră prin guri deschise ale navei. În câteva minute, vântul și apa fac ceea ce patru ani de război n-au putut: USS Indianapolis se cufundă. Doar 12 minute între prima lovitură și momentul în care pupa plutitoare dispare sub apă.

Dar aici vine partea care te marchează. Din 1.196 de oameni, 900 au ajuns în apă. Cred că sunt salvi. Cred că cineva va veni. Indianapolis a trimis un semnal radio de urgență, dar nimeni nu l-a primit. Nici o navă nu știa că se cufundă. Nici un avion nu zbura deasupra.

Ce urmează sunt cinci zile. Cinci zile în apă rece, fără apă potabilă, fără hrană. Oamenii pluteau în costume de salvare înguste, strânși împreună. Soarele arde ziua. Noaptea, apa îi înghețe. Rechinii vin — unii spun că sunt sute — și iau oameni pe rând. Disperarea crește. Oamenii halucinează. Unii renunță și se scufundă singuri.

Când avionul de patrulă Ventura zăreşte vreun semn de viață pe 2 august, rămân doar 317 oameni în viață. Din 1.196, 879 au murit. Este cea mai mare pierdere de viață a unui vas american în război.

Ce-i straniu: USS Indianapolis nu fusese niciodată menționată în rapoartele zilei. Torpedarea unei nave crucișătoare grele la cinci zile de la capitularea Japoniei — pentru că asta se întâmpla, Japonia se pregătea deja să se predea — nu era știre. Bomba atomică care urma să cadă pe Hiroshima era clasificată. Adevărul despre Indianapolis a stat ascuns ani de zile. Comandantul McVay, supraviețuitor, a fost judecat de o curte marțială pentru pierderea navei. Singura vină: nu schimbă cursul navei în zigzag, deși ordinele nu-i cereau asta. A fost condamnat. Mulți dintre supraviețuitori au murit fără să știe că el a fost reabilitare postum, în 2001.

Indianapolis dispare din istorie exact cum a dispărut din apă: repede, în întuneric, iar lumea se mișcă mai departe.

Într-o noapte din iulie 1918, un medic rus pe nume Vladimir Derevenko se-ntorcea acasă în Yekaterinburg cu o sarcină ciudată: avea să ucidă cinci copii care nu-i făcuseră niciun rău. Știa exact cine sunt. Unul dintre ei avea 14 ani.

Dar să mergem puțin înapoi, pentru că povestea acestui moment teribil nu e cea pe care o știți deja.

Nicolai al II-lea nu a fost vreun tiran clasic — era mai degrabă un om slab care a moștenit o țară imposibilă. Când revoluția bolșevică l-a răpus pe el și pe familia sa în martie 1917, pentru moment părea că-și va păstra viața. Lenin chiar considera că poate fi util viu: un pion de negociere, o monedă de schimb. Familia imperială a fost ținută oarecum confortabil la Tobolsk, apoi mutată la Yekaterinburg, în Siberia, unde garda lor bolșevică se întări treptat.

Dar în iulie 1918, situația se-ntorsu. Armata albă — forțele zariste care încercau să-l readucă pe Nicolai la putere — se apropia periculos de Yekaterinburg. Dacă inamicii bolșevici l-ar fi capturat pe tsar, ar fi avut o problemă ideologică masivă: un împărat purtând în brațe legitimitatea unei restaurări. Deci cineva — probabil Iakov Sverdlov, liderul bolșevic al regiunii — a luat decizia. Nu Moscova. Nu Lenin direct, deși el n-a protestat niciodată. Această execuție a fost o decizie locală, luată sub presiune militară, de oameni care se temeau mai mult de-o înfrângere decât de-o condamnare morală.

Noaptea de 16 iulie, familia imperială — Nicolai, soția sa Alexandra, patru fiice și unicul fiu, Alexei, care sufera de hemofilie — a fost trezită la ora 2 dimineața. Li s-a spus că trebuie mutați din nou. Erau obișnuiți la mutări. Au coborât în subsol, într-o cameră cu pereți de cărămidă. Apoi au intrat 11 oameni înarmaţi.

Este ciudat ce ne amintim și ce uităm. Cei mai mulți știu că au fost împușcați. Puțini știu că împușcarea a durat ore — literalmente ore, pentru că gloanțele nu-și făceau treaba cum trebuia. Unii dintre ei purtau diamante cusute în hainele lor, o ultim-ă încercare disperată de a-și păstra o valoare. Aceste diamante au deflectat gloanțele. Medicul Derevenko a trebuit să termine cu baioneta ceea ce gloanțele nu-și încheiaseră.

Corp după corp a fost dus în pădure și aruncat într-o mină abandonată. Regele și familia sa nu au fost îngropaţi cu vreo ceremonialitate. Au fost aruncați în întuneric, ca niște gunoi.

Dar aici e răsturnarea: această execuție brutală, care trebuia să-l elimine pe Nicolai ca simbol, a făcut exact opusul. Martirizarea lui a dăinuit pentru decenii. Milioane de oameni au fost mai convinși să lupte împotriva bolșevicilor pentru că au văzut o familie ucisă în subsolul unei case. Oamenii care voiau să-l șteargă din istorie l-au făcut nemuritor.