Louise Brown: Primul copil născut prin fertilizare in vitro

Un medic britanic și o pacientă disperată au avut o idee care părea imposibilă: să scoată un ou dintr-o femeie, să-l pună într-un pahar cu spermă și apoi să-l pună înapoi înăuntru. Pe 25 iulie 1978, la spitalul din Oldham, această idee a devenit o fetiță de 2,6 kilograme cu nume și cu plâns.

Nu era magie. Era biologie pură, doar făcută în locul greșit.

Echipa era mică și ciudată. Robert Edwards, fiziolog la Cambridge cu 56 de ani, și Patrick Steptoe, chirurg cu 62 de ani care lucra în Oldham, au muncit în secret timp de mai bine de zece ani. Nimeni nu-i lua în serios. Colegii le spuneau că-și pierd vremea. Finanțatorii se fereau de proiect. Gândirea medicală a anilor '60 și '70 spunea că asta e imposibil — fertilizarea în sticlă nu e fertilizare, e nenorocire.

Dar Lesley Brown, mama Louise, avea 31 de ani și o problemă simplă: trompele uterine blocate. Nici o operație nu o putea ajuta. Nici o metodă existentă. Doar imposibilul.

Iată ce au făcut: Steptoe a extirpat un ou din ovarele lui Lesley folosind o tehnică pe care o dezvoltase ani de zile — o laparoscop, un tub subțire cu o mică cameră, introdus prin abdomen. Ou în mână, în sticlă. Edwards a amestecat-o cu spermă de la soțul ei, John Brown, într-o mică cană Petri cu mediu de cultură — o licoare care imita exact mediul din trompa uterină. Apoi au așteptat.

De obicei, fertilizarea se întâmplă în trompa unei femei în primele 12 ore. Aici s-a întâmplat în sticlă, pe un polei într-un laborator. După o zi, ou-ul s-a împărțit în două celule. După doi zile, în patru. După cinci zile, embrionul era gata — o mică sferă de 100 de celule numită blastocist.

Aici vine partea care pare magică: Steptoe a introdus embrionul înapoi în uter-ul lui Lesley, pur și simplu. Niciun șir, nicio agrafă, niciun miracol. Doar o cateter subțire și speranța.

Louise s-a născut prin cezariană pe 25 iulie. Era sănătoasă. Avea ochi și degete și plâns și toate lucrurile pe care o ființă umană trebuie să le aibă.

Reacția publică a fost o amestecătură ciudată de revoltă și dinainte de-a-fi-născut. Presa britanică o numea "copilul din sticlă". Biserica avertiza. Oamenii de știință de frunte spuneau că va fi anormal. Un profesor de biologie din America a declarat că e "imoral și nenatural".

De fapt, Louise era perfect normal. Și-a trăit viața. S-a căsătorit. A avut copii — printr-o metodă complet naturală, ceea ce i-a șocat pe unii.

Cea mai ciudată parte? Astazi, peste 12 milioane de oameni pe Pământ sunt născuți în vitro. Într-o lume unde asta se întâmplă în fiecare minut, trebuie să-ți amintești că o dată, aceasta era o sticlă și o speranță și doi bărbați care refuzau să creadă că biologia are cuvântul final.

Când Benito Mussolini a intrat în sala de ședințe a Marelui Consiliu Fascist, în seara de 24 iulie 1943, nu știa că nu va mai ieși de acolo ca dictator. Douăzeci de ani de putere absolută — două decenii în care a refăcut Italienii în chipul unei națiuni de luptători — se prăbușeau în șapte ore de dezbateri și șoapte și trădări.

Italianul mediu era deja obosit. Raziile aeriene americane bombardaseră Palermo, Napoli, Milano — orașe în care locuiau civili care nu aveau nimic de-a face cu ambiții imperiale. Razii în care mureau oameni. Pe frontul rusesc, un milion și jumătate de soldați italieni se confruntau cu o apărare pe care nici propaganda fascistă nu putea s-o facă să sune acceptabilă. Economia era în ruină. Alimentele lipseau. Și totuși, Mussolini continua să vorbească despre victorie inevitabilă, despre gloria Imperiului Roman renăscut.

Marele Consiliu se întrunise pentru a discuta situația din ce în ce mai disperată. Dino Grandi, un din propriii generali ai lui Mussolini, a prezentat o moțiune — respectuos formulată, dar în esență o lovitură de stat administrativă. Grandi propunea ca puterea să se întoarcă la Rege, iar Mussolini să rămână doar în funcții ceremoniale. Cuvintele erau fine, dar mesajul era limpede: te-ai terminat.

Mussolini a crezut inițial că poate controla ședința. Nu a putut. Un după altul, oamenii pe care i se încredea — Ciano, Bottai, chiar Grandi — au votat pentru moțiune. Nouăsprezece voturi pentru destituire, șapte împotrivă. Dictatorul care a dominat o națiune de patruzeci de milioane de oameni a fost depășit la vot ca un președinte de club.

Cea de-a doua parte a tragediei a fost mai rapidă. Mussolini a plecat de la sediul guvernului gândindu-se că Regele îl va apela în audiență. Regele Victor Emmanuel al III-lea — un om pe care Mussolini îl dominase complet timp de două decenii — l-a arestat în loc. Generalul Pietro Badoglio, care-și împlinise 86 de ani, a fost numit prim-ministru. Fascismul nu a murit în bătălie. A murit în birou, în timp ce niște bărbați vârstnici votau în pauze pentru cafea.

Dar aici e răsturnarea cu adevărat importantă: Italia nu a fost salvată. Badoglio a declarat că războiul continua. Germanii, care nu au niciodată avut încredere deplină în aliații italieni, au ocupat țara în următoarele săptămâni. Mussolini, tras din arest și salvat de paracadutești germani, a fost pus la conducerea unei state-fantomă în nordul Italiei, fără putere reală, doar cu titlu. România a cunoscut ocupația, divisiunile civile, foametea. Și apoi — după 20 de luni de coșmar — Mussolini a fost găsit în fuga și executat de partizani italieni, alături de amanta sa, pe 28 aprilie 1945. Corpurile au fost spânzurate cu susul în jos pe o piață din Milano, bătute, scuipate de civili care nici măcar nu-și amintiseră cum arătă speranța.

Votul din iulie 1943 nu a eliberat Italia. A doar transferat ocupația de la un dictator italian la un ocupant german, și a deschis calea către o moarte mult mai brută pentru omul care cândva crezuse că e invincibil.