Declanșatorul imediat al acțiunii lui Luther a fost un impozit papal de un zece din venitul unui cleric, impus în 1517 pentru a finanța un război împotriva Imperiului Otoman. Luther, profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg, a susținut că impozitul încalcă principiul biblic conform căruia mântuirea este o chestiune de conștiință, nu de bani. Pe 31 octombrie 1517 a înfipt o listă scrisă de mână cu nouăzeci‑cinci de propuneri pe ușa Bisericii Castelului, o metodă obișnuită pentru a invita la dezbatere academică.
Tezele au contestat practica Bisericii de a vinde indulgențe, care promiteau remitența pedepsei temporale pentru păcate. Luther a citat Scriptura, în special Romani 1:17, pentru a afirma că „dreptatea lui Dumnezeu este descoperită prin credință singură”. De asemenea, a remarcat că vânzătorii de indulgențe, precum Johann Tetzel, exagerau beneficiile, determinând mulți să plătească pentru iertare pe care nu o puteau primi. Prin afișarea tezelor, Luther a căutat o discuție la nivel universitar, nu o revoltă publică.
În câteva săptămâni, tezele au fost copiate de tipografi din Mainz și Wittenberg. Până la sfârșitul anului 1517, se estimează că 200 000 de exemplare circulaseră, ajutate de presa cu tipar mobil recent inventată. Această răspândire rapidă a transformat o dispută academică locală într-o controversă la scară continentală. Biserica a răspuns chemându-l pe Luther la Diatele de la Augsburg în 1518, unde și-a apărat pozițiile. În 1520, Papa Leon al X‑lea a emis bula *Exsurge Domine*, condamnând 41 dintre teze și cerând recunoașterea lui Luther. Luther a ars public bula pe 10 decembrie 1520, o respingere clară a autorității papale.
Consecința imediată a fost formarea unui curent de reformă centrat pe principiul *sola scriptura* — că Scriptura singură este autoritatea pentru doctrina creștină. Până în 1521, Luther a fost declarat proscris la Diatele de la Worms, totuși a continuat să traducă Noul Testament în germană, făcând Biblia accesibilă laicilor. În deceniul următor, mișcarea s-a fragmentat în diverse confesiuni, ducând la războaie religioase care au remodelat harta politică a Europei. Actul de a afișa tezele a inițiat astfel un lanț de schimbări doctrinare, lingvistice și politice care încă definesc creștinismul occidental.
Tronul roman de Vest a fost ocupat de un băiat pe nume Romulus Augustulus, fiul comandantului Orestes, pe 31 octombrie 475 la Ravenna. Orestes a forțat pe împăratul anterior, Iulius Nepos, să fugă, marcându-și trupele în oraș și cerând tronul pentru fiul său, care avea aproximativ cincisprezece ani. Ceremonia a urmat ritualul roman tradițional: armata a depus jurământ de loialitate, Senatul a oferit o recunoaștere formală, iar insigniile imperiale au fost înmânate tânărului conducător. Orestes a păstrat puterea reală, numindu-se pe sine magistrat superior și controlând trezoreria, în timp ce Romulus emitea edicte doar în nume.
Accesul a avut loc pentru că Imperiul de Vest nu avea un sistem de succesiune stabil și se baza pe lideri militari care puteau comanda forțele limitate încă loiale Romei. Până în 475 armata imperială număra mai puțin de 10.000 de oameni, o fracțiune din forțele care apăruseră imperiul cu un secol în urmă, iar mulți soldați erau mercenari plătiți neregulat. Orestes a exploatat această slăbiciune, oferind salarii mai mari pentru a-și asigura sprijinul pentru fiul său. Mișcarea a reflectat, de asemenea, declinul autorității Senatului, care nu a putut preveni lovitura, ci doar a legitimat-o ulterior.
Efectul imediat a fost o scurtă continuare a structurii administrative existente. Colectarea taxelor a continuat din provinciile italice, iar legiunile din Galia și Hispania au rămas sub aceiași comandanți. Totuși, noul regim a alienat foederatii germanici cărora li se dăduse pământ în schimbul serviciului militar. Liderul lor, comandantul germanic Odoacru, a cerut pământul promis și o parte din trezorerie. Când Orestes a refuzat, forțele lui Odoacru au mers asupra Ravennei în primăvara anului 476, au învins trupele lui Orestes și l-au executat.
Pe 4 septembrie 476 Odoacru l-a detronat pe Romulus Augustulus, trimițând băiatul în exil și declarându-se conducător al Italiei. El a trimis regalia imperială împăratului de la Est, încheind efectiv linia împăraților de Vest. Detronarea a marcat trecerea de la domnia imperială romană la o serie de regate germanice și a pus capăt continuității administrative care persistase peste cinci secole. Căderea Imperiului de Vest a modificat harta politică a Europei, conducând la apariția regatelor ostrogote și lombarde și remodelând fundațiile juridice și culturale ale regiunii.
La începutul lunii octombrie 1917, Forța Expediției Britanice din Egipt deținea o linie de-a lungul frontului Gaza‑Beersheba, în timp ce Grupul Armatei Yildirim al Imperiului Otoman apăra o serie de poziții săpate de la Gaza spre est, până la orașul deșert Beersheba. Otomanii numărau aproximativ 30.000 de infanteri și 1.200 de piese de artilerie în sector, cu linia defensivă cheie ancorată la Beersheba, o oază bogată în apă care proteja flancul drept al avansului britanic spre Ierusalim. Forța britanică, sub comanda generalului Edmund Allenby, cuprindea aproximativ 55.000 de trupe, inclusiv Divizia a 52‑a (Lowland), Divizia Anzac Călare și brigăzile Australian Light Horse. Planul lor prevedea un atac coordonat al infanteriei asupra pozițiilor de la Gaza, în timp ce o forță călare ar fi ocolit linia otomană spre nord și ar fi atacat Beersheba din est, unde terenul era deschis și apărările otomane erau mai slabe.
Elementul decisiv al bătăliei a fost decizia locotenentului colonel George Macarthur‑Onslow de a ordona Brigăzii a 4‑a Light Horse, susținută de Regimentul al 12‑lea Australian Light Horse, să încarce tranșeele otomane după ce un scurt bombardament de artilerie nu a reușit să le distrugă. Încărcarea a implicat aproximativ 800 de cavaleri care au călcat în galop pe câmpia deschisă, s-au apropiat la 100 de metri de linia otomană, apoi au coborât de pe cai și au folosit baionetele pentru a storma tranșeele. Din cei 800, 31 au murit și 71 au fost răniți, în timp ce pierderile otomane au fost estimate la 400 de morți și 1.200 de răniți sau capturați. Capturarea rapidă a orașului a asigurat puțurile de apă și a deschis drumul spre Ierusalim pentru britanici.
Succesul încărcării s-a bazat pe trei factori: elementul surprizei obținut printr-o marchă nocturnă care a ascuns apropierea, concentrarea unei singure unități călare bine coordonate în locul unui atac fragmentat și linia defensivă otomană relativ subțire, fără tranșee adânci în sectorul estic. Generalul Allenby a descris ulterior acțiunea ca „cea mai reușită încărcare călare a războiului modern” și a folosit victoria pentru a justifica operațiuni călare suplimentare în campania din Palestina.
După bătălie, forțele otomane s-au retras la o linie la nord de Ierusalim, iar britanicii au capturat Beersheba pe 31 octombrie 1917. Victoria a forțat armata otomană să abandoneze strategia defensivă din sudul Palestinei și a accelerat avansul britanic care a culminat cu capturarea Ierusalimului în decembrie 1917. Încărcarea rămâne ultima acțiune de cavalerie la scară largă care și-a atins obiectivul fără sprijin mecanizat, marcând sfârșitul unei ere în tacticile militare.
Kaaba a fost incendiată în timpul asediului din 683 asupra Mecca, distrugând cea mai sacră structură a islamului timpuriu. Asediul a făcut parte din a Doua Fitna, un război civil între califatul Umayyad și pretendentul rival Ibn al‑Zubayr, care ținea Mecca ca bază. Al‑Hajjaj ibn Yusuf, guvernatorul umayyad al Irakului, a condus o armată estimată la 2.500 de bărbați pentru a supune orașul, în timp ce apărătorii lui Ibn al‑Zubayr erau mai puțin de 500.
Forțele lui Al‑Hajjaj au folosit mașini de asediu care lansau mari pietre și material incandescențial asupra zidurilor orașului. Relatările istorice afirmă că un proiectil a lovit acoperișul Kaabei, aprinzând ușile de lemn și structura din lemn interioară. Focul s-a răspândit rapid deoarece structura era construită cu grinzi de lemn și acoperită cu un strat gros de tencuială. Flăcările au durat câteva ore, reducând Kaaba la un schelet carbonizat și ucigând un număr necunoscut de credincioși din interior.
Distrugerea a forțat umayyazii să înfrunte pierderea simbolică a locului sfânt islamic. După ce asediul s-a încheiat cu moartea lui Ibn al‑Zubayr, califul umayyad Abd al‑Malik a ordonat o reconstrucție completă. El a comandat o nouă Kaaba construită din piatră, cu o singură ușă și un acoperiș plat, cu dimensiuni de 12,86 metri pe 11,03 metri. Noul design a eliminat suporturile de lemn anterioare și a introdus o formă standardizată care persistă și astăzi. Procesul de reconstrucție a implicat meșteri din Kufa și a necesitat aproximativ 1.000 de muncitori pe parcursul mai multor luni, conform înregistrărilor contemporane.
Noua Kaaba a servit două scopuri. În primul rând, a restabilit punctul focal pentru pelerinajul musulman, permițând Hajj-ului să continue fără întrerupere. În al doilea rând, a demonstrat autoritatea umayyadă prin imprimarea stilului lor arhitectural pe cel mai sfânt loc, un mesaj că califatul putea controla chiar și cele mai venerate simboluri. Acest eveniment a marcat prima dată când forma Kaabei a fost modificată deliberat de o putere conducătoare, stabilind un precedent pentru dinastiile ulterioare de a-i schimba aspectul din motive politice.
Focul și reconstrucția au transformat Kaaba dintr-un sanctuar bazat pe lemn într-un monument de piatră, făcând posibilă păstrarea sa pentru secole. Structura de piatră a supraviețuit cutremurelor și atacurilor ulterioare, asigurând că Kaaba a rămas un punct focal continuu pentru închinarea islamică.
Împăratul Agustín de Iturbide a ordonat dizolvarea Congresului Constituțional la 31 octombrie 1822, o mișcare ce a contestat direct Constituția Imperială din 1822, aflată în vigoare de doar 8 luni. Constituția fusese redactată de 72 de delegați reuniți în Ciudad de México la 2 februarie 1822 și limita împăratul la un mandat de 5 ani și impunea un buget anual de 12 milioane de pesos, sumă derivată din raportul fiscal din 1820.
Iturbide a susținut că Congresul, compus din 86 de deputați aleși, îi împiedica capacitatea de a strânge cei 3 milioane de pesos necesari pentru armata de 15.000 de soldați promisă Regatului Unit al Spaniei. La 31 octombrie a emis un decret regal prin care a anunțat suspendarea Congresului până la formarea unui nou consiliu de 30 de loiali. Decretul se baza pe un edict regal din 1821 care conferă monarhului autoritatea de a acționa în situații de urgență, deși edictul nu a fost destinat niciodată disputelor legislative interne.
Reacția imediată a fost o petiție semnată de 44 dintre cei 86 de deputați, reprezentând 51% din cameră, cerând restabilirea puterilor legislative. Petiția a fost livrată la palatul imperial pe 2 noiembrie și înregistrată în arhivele palatului ca document nr. 112. Iturbide a răspuns pe 4 noiembrie cu un al doilea decret care a declarat petiția „nulă și neavenită” și a ordonat arestarea celor 44 de semnatari. Înregistrările istorice din Archivo General de la Nación arată că doar 12 dintre acei deputați au fost efectiv reținuți, indicând o aplicare parțială a decretului.
Criza a forțat trezoreria imperială să suspende împrumutul planificat de 2 milioane de pesos de la firma britanică Baring Brothers, împrumut aprobat la 15 august 1822 pentru finanțarea lucrărilor publice. Suspendarea a redus creditul disponibil al imperiului cu 16,7% din împrumutul total autorizat de 12 milioane de pesos. În decurs de trei săptămâni, la 22 noiembrie, o coaliție de guvernatori provinciali reprezentând 9 din cele 13 state ale imperiului a semnat Planul de la Casa Mata, un document ce cerea instaurarea unei forme de guvernare republicană. Acest plan a condus la abdicarea lui Iturbide pe 19 martie 1823 și la înființarea Statelor Unite Mexicane.
Astfel, încercarea de dizolvare a Congresului a declanșat direct pierderea autorității imperiale, prăbușirea împrumutului străin planificat și tranziția rapidă de la monarhie la republică în mai puțin de cinci luni.
